Distribuie cu:

Al 200-lea Capitul general al Ordinului s-a inaugurat sâmbătă 19 ianuarie 2013 în Bazilica inferioară în prezenţa custodelui, fr. Giuseppe Piemontese, a episcopului de Assisi, PS Domenico Sorrentino, şi a primarului Oraşului, ing. Claudio Ricci, care au adresat un salut de bun venit fraţilor convocaţi pentru capitul de Ministrul general, fr. Marco Tasca.
În după-amiaza zilei de duminică, 20 ianuarie, fraţii reuniţi în aula papală au ascultat meditaţia priorului de Bose, Enzo Bianchi, urmată de momente de reculegere şi rugăciune.
Luni, 21 ianuarie a. c., a urmat relaţia ministrului general, Marco Tasca, urmată apoi de relaţiile economului şi a procuratorului general, şi dezbaterea acestora pe grupuri.
În data de 29 ianuarie 2013 este prevăzută alegerea Ministrului general al Ordinului nostru.

Fr. Maximilian Pal,
delegat al Provinciei „Sf. Iosif”,

OFMConv. din România

 

Traducerea în limba română a meditaţiei priorului de Bose, Enzo Bianchi

 

Capitulul general al OFMConv., Assisi, Sacro Convento (Aula papală),
Duminică, 20 ianuarie 2013

 

Dragi fraţi ai sf. Francisc!

 

cu bucurie am primit invitaţia Ministrului general, Marco Tasca, pentru a sta cu voi la începutul acestui Capitul general, pentru a fi, nici mai mult nici mai puţin, un mic ecou, un ecou firav al Evangheliei Domnului Nostru Isus Cristos.
Cunoaşteţi, desigur, dragostea pe care demult o nutresc faţă de sf. Francisc şi ştiţi preabine că acest loc a fost, în anii tinereţii, ţinta pelerinajelor mele. Mai ştiţi, de asemenea, şi că am stat de multe ori în mijlocul vostru şi a familiilor franciscane pentru a medita carisma voastră, misiunea pe care o aveţi în Biserică şi în lume. Cu simplitate, conştient fiind că sunt un simplu laic, am acceptat să vă adresez un cuvânt, ţinând cont – aşa cum mi s-a cerut – de conjunctura în care se află astăzi Biserica: Anul credinţei, voit de Papa Benedict al XVI-lea, şi Sinodul episcopilor, celebrat în luna octombrie, anul trecut, care a tratat despre noua evanghelizare.
Înainte de a trece la tema meditaţiei aş dori să ilustrez, prin intermediul a doua scurte itinerare, contextul reflecţiei mele:

 

1. Capitulul general, eveniment eclezial de discernământ şi decizie

Capitulul general, pe care îl trăiţi în aceste zile, nu-i priveşte numai pe fraţii minori conventuali. El este un eveniment eclezial, care interesează întreaga Biserică. Ne aflăm într-un moment în care, din diferite motive, constatăm că autoritatea ecleziastică nu se interesează prea mult de viaţă consacrată, aşa cum se interesa în trecut; dar, tocmai din acest motiv, viaţa consacrată trebuie să simtă că aparţine Bisericii. Şi poporul lui Dumnezeu este interesat de modul cum viaţa consacrată – şi cu atât mai mult viaţa franciscană – trăieşte Evanghelia şi ce rol are aceasta în lumea de astăzi, în aceste vremuri ale post-modernismului şi ale post-creştinismului.
De aceea un Capitul general reprezintă, înainte de toate, o circumstanţă în care voi ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; este un eveniment care ajunge la voi prin intermediul tradiţiei franciscane şi prin ceea ce Duhul Sfânt şopteşte astăzi fraternităţii voastre (cf. Fapt. Ap, 2,7.11.17.29; 3,6.13.22). Ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, ascultându-i pe oamenii în mijlocul cărora trăiţi şi mărturisiţi Evanghelia, va trebui să găsiţi cuvinte potrivite pentru a dialoga, aşa încât să puteţi răspunde la întrebări ce privesc fraternitatea şi slujirea, cât şi pentru a putea rezolva alte multe neajunsuri. Capitulul, aşadar, este o invocare, o epicleză către Duhului Sfânt, pentru ca să fie în voi şi cu voi, să vă inspire, să vă deschidă inimile şi minţile, să le facă docile, copleşindu-le cu darurile sale: cu dragoste fraternă, cu bucurie şi pace (Gal. 5,22).
Însă Capitulul mai este şi un moment de discernământ, diakrisis (cf. Rom. 14, 1; 1Cor 12, 10; Eb 5, 14), adică o evaluare, o căutare a ceea ce este conform cu Evanghelia. Mai mult, Capitulul trebuie să fie un moment decizional, căci „aşa este bine”, dacă ţinem cont de ceea ce citim în Faptele Apostolilor: i-a plăcut Duhului Sfânt şi nouă (Fapt. Ap. 15,28); prin urmare un Capitul trebuie să dea directive care să inspire încredere, spre folosul fraternităţii.
Aş dori să vă amintesc că aceste elemente pe care le-am expus sunt cuprinse în rugăciunea Adsumus pe care v-am dăruit-o la începutul meditaţiei, rugăciune care în tradiţia catolică deschide fiecare conciliu, fiecare sinod, fiecare capitul.

 

2. Capitulul general, eveniment ce se aseamănă cu Isus Cristos din Evanghelie

Capitolul general, ce-l trăiţi acum, vine de departe, de la Sf. Francisc. Eu nu aparţin acestei fraternităţi, dar ca membru al poporului lui Dumnezeu am curajul să vă amintesc că Francisc nu a fost numai un fondator, ci a fost şi un excelent interpret al Evangheliei. În Francisc se vede limpede cât de mult dorea să se asemene cu Cristos, cu Isus Cristos din Evanghelie. El nu şi-a însuşit un model de viaţă consacrată pentru ca apoi să adauge Evanghelia Ordinului, ci dimpotrivă a ales Evanghelia ca o forţă capabilă să genereze o nouă formă de viaţă consacrată. Vă amintesc acest aspect pentru că evidenţiază în Francisc ceva unic, unicum, invitându-vă să recunoaşteţi în viaţa voastră, oriunde vă veţi afla, hegemonia Evangheliei, primatul ei înaintea oricărei forme de viaţă, înaintea oricărei forme de apostolat, înaintea oricărei misiuni.
Cu siguranţă că vă amintiţi de pasajul din Regula neparafată din 1221, un pasaj care ne permite să întrevedem care sunt aspectele importante şi urgente ale Bisericii. Scrie Francisc: Fraţii care merg printre necredincioşi îşi pot trăi spiritualitatea în mijlocul lor în două moduri: primul, să nu se certe, dar să fie supuşi oricărei creaturi din dragoste faţă de Dumnezeu (1Pt 2, 13) şi să dea mărturie că sunt creştini; al doilea, când vor vedea că îi place Domnului, să predice Cuvântul, pentru ca ei să creadă în Dumnezeu cel Atotputernic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Creatorul a toate şi în Fiul Răscumpărător şi Mântuitor, şi să fie botezaţi. (Rnb 16, 5-7).
Francisc vrea ca fraţii să fie asemenea lui Isus, să trăiască în blândeţe şi pace, aşa cum a trăit el, deoarece această viaţă conformă cu Cristos este deja evanghelizatoare chiar şi fără să fie predicată prin viu grai. Este o predică mută, praedicatio muta, dar eficientă. Atunci când Dumnezeu va voi, va fi posibilă şi predicaţiunea şi chemarea la „ascultarea credinţei”(Rm 1,5; 16,26) – dar numai când va voi Dumnezeu şi nicidecum când voim sau pretindem noi.
Aceasta este calea voastră înlăuntrul Bisericii: primatul credinţei şi noua evanghelizare, căci acestea sunt imperios dorite de întreg poporul lui Dumnezeu.

 

3. Credinţa

Nu ştiu dacă v-aţi dat seama ori aţi meditat vreodată cu privire la numele pe care ucenicii lui Isus le-au primit la începutul creştinismului. În Faptele Apostolilor găsim câteva fragmente în care ucenicii lui Isus sunt numiţi „galileeni” (Fapt. Ap, 2,7; Mc.14, 70; Lc. 22,59), „nazarineni” (Fapt. Ap, 24,5), nume prin care sunt identificaţi cu Maestrul lor. Tot în Faptele Apostolilor găsim şi expresii precum: „cei care merg pe calea aceasta” (Fapt. Ap. 9,2.23; 24,14), „creştini” (Fapt. Ap. 11,25). În Faptele Apostolilor, pe de altă parte, nu rezultă că ucenicii lui Isus ar fi fost numiţi, după Rusalii, „credincioşi”. Să nu fi fost ei, oare, credincioşi pe când încă nu erau ucenici ai lui Isus, ci doar fii ai lui Abraham? Oare evreii necreştini nu erau credincioşi? Aceste virtuţi ale ucenicilor ar trebui să ne dea de gândit.
Consider că acest fapt a fost posibil tocmai datorită credinţei de care ucenicii lui Isus au dat dovadă: ei sunt, mai înainte de toate, credincioşi, capabili de credinţă, atenţi într-ale credinţei. Aşa cum va spune Sf. Apostol Paul, mântuirea nu vine prin Lege, ci credinţa în Isus Cristos (Rm. 3,20-22, Gal. 2,16). Acest lucru ne aminteşte că darul credinţei este decisiv pentru noi, persoanele consacrate. Credinţa este aceea care face din creştinism – pentru a folosi formula lui Marcel Gauchet – „la religion de la sortie de la religion”; credinţa este cea care dovedeşte apartenenţa noastră religioasă; credinţa este pentru creştin ceea ce Torah este pentru evreu.
În anul 1967 papa Paul al VI declara Anul credinţei într-un moment în care multe adevăruri de credinţă erau contestate sau uitate: atunci trebuia să fie păstrată fides quae sau conţinuturile credinţei. Benedict al XVI-lea, la rândul său, a declarat Anul credinţei pentru că a apărut o nouă situaţie, neprevăzută. Ceea ce lipseşte astăzi este fides qua, credinţa prin care credem, credinţa ca încredere, ca act uman, în care speranţa şi caritatea devin posibile. Datorită indiferenţei religioase care ne înconjoară, ne putem da seama – şi acesta este un dar – cât de determinantă este credinţa, mai ales credinţa umană, acea credinţă fără de care Dumnezeu nu o poate sădi în noi pe cea teologală.
Credinţa-încrederea este un act liber al omului, este o atitudine pe care omul trebuie să o aleagă, să şi-o asume şi pentru care trebuie să se exercite: credinţa are nevoie de o relaţie nouă, vie. Ea este o realitate antropologică fundamentală. Fără credinţă nu există umanizare, nu există o cale prin care omul să se împlinească. Noi, oamenii, avem nevoie de încredere; trebuie să fim crezuţi şi trebuie să ne încredem, deoarece nu putem deveni oameni fără să acordăm şi să primim încredere. Este posibil, aşadar, să creştem fără să avem încredere în părinţii care ne-au dat viaţă? E posibil să creştem fără să ne încredem în cineva? Iulia Kristeva scria: „există o incredibilă nevoie de a crede în fiecare om”.
Iată de unde porneşte astăzi adevărata criză a credinţei: înainte de a vorbi de o criză de credinţă în Dumnezeu, există o criză de credinţă ca act uman, o criză a încrederii în om, în viaţă, în ziua de mâine; există o lipsă de încredere între oameni şi o mare neîncredere în iubire. Aici, la nivel de încredere, se joacă viitorul omenirii: nu putem fi oameni autentici fără să credem, căci a crede înseamnă a te relaţiona cu cei din jur; de fapt, nu putem găsi o cale mai bună fără aportul celor din jur, căci a trăi înseamnă a trăi cu alţii şi prin alţii. Repet, criza de credinţă actuală de aici se trage. Este important ceea ce Regis Debray afirma când a fost întrebat despre patologia societăţii occidentale actuale: „Astăzi asistăm la o «depresie a actului de credinţă»”.
Mare provocare a secolului XXI este reîntoarcerea la credinţă, pentru ca Dumnezeu să poată sădi credinţa în inimile oamenilor de astăzi.
Viaţa consacrata, pe care voi o trăiţi, trebuie să aibă sentimentul nevoii urgente a credinţei, urgenţă pe care sunteţi chemaţi să o mărturisiţi în fraternităţile voastre; sunteţi datori să mărturisiţi încrederea în om şi în viitorul său, încrederea în acest această lume, care geme, dar care aşteaptă mântuirea (Rm. 8,22-23), şi sunteţi datori să staţi de partea popoarelor ne-occidentale, ţinând cont de situaţia săracilor şi a celor marginalizaţi.
O fraternitate franciscană care ştie să acorde încredere tuturor acelora cu care intră în contact, care să ştie să povestească fericirile credinţei-adeziunii la Cristos, este deja o fraternitate evanghelizatoare, implicată în procesul de transformare al oamenilor …
Şi aici permiteţi-mi să vă spun, în câteva cuvinte – sper să mă înţelegeţi – că voi franciscanii, primind de la Francisc o credinţă cristocentrică, trebuie, dacă doriţi într-adevăr să deveniţi credibili, să-L indicaţi pe Cristos acelora care va cer acest lucru: „Dorim să-l vedem pe Isus” (In. 12,21). Ca şi Francisc, sunteţi datori să vă conformaţi lui Cristos. Străduiţi-vă să vorbiţi despre Cristos, deşi pe „Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” (In 1,18); în ciuda faptului că (termenul) „Dumnezeu” poate părea ambiguu, chipul Său se reflectă în Isus Cristos.
Franciscanii, îndrăznesc să spun, răspund la iniţiativa Anului credinţei străduindu-se să-L cunoască doar pe „Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (cf. 1Cor. 2,2), căutând să crească în iubirea Sa, care este „imaginea Dumnezeului celui nevăzut” (Col.1,15), dându-şi silinţa să le arate oamenilor de astăzi că Isus este adevăratul Adam, adevăratul om pe care Dumnezeu l-a voit, l-a născut şi l-a trimis în mijlocul nostru.

 

4. Tema evanghelizării

Suntem convinşi, desigur, că viaţa consacrată, prin natura sa, are un rol esenţial în ceea ce priveşte evanghelizarea, fiind invitată să dea mărturie împreună cu toţi membrii Bisericii. Am reflectat cu altă ocazie, pe îndelete, despre tema evanghelizării, inclusiv tema „noii evanghelizări” (cf. E. Bianchi, Nuovi stili di evangelizzazione, San Paolo, Cinisello Balsamo 2012). Astăzi aş dori doar să mă limitez în a ilustra câteva aspecte stringente, specifice celor ce au ales viaţa consacrată şi care doresc să fie evanghelizatori.
În primul rând cei consacraţi trebuie să fie mereu conştienţi de însuşirea lor simbolică. Ei sunt şi trebuie să fie o pecete în Biserică şi în lume, în sensul că trebuie să devină semn, semainein, să indice, să înveţe. Viaţa consacrată, fiind, înainte de toate, memoria Evangelii, trebuie să devină o evanghelie întrupată, viaţă, istorie, comunitate. Evanghelia este unica realitate care dă formă vieţii consacrate: dacă îi lipseşte capacitatea de a fi memoria Evangelii, ea îşi pierde raţiunea de a fi.
Dacă e să privim prin această prismă, trebuie să facem în aşa fel încât fiecare frate să ia drept model viaţa umană a lui Isus. Modul de viaţă al lui Isus trebuie să se întipărească, aşadar, în fiecare frate; dacă acest deziderat se realizează, deja se poate vorbi despre o evanghelizare în act. Francisc, aşa cum aminteam mai înainte, a înţeles acest lucru: este suficient să fim creştini într-un context necreştin, chiar şi fără a predica, chiar şi fără a desfăşura o activitate explicit misionară, şi cu toate acestea putem fi evanghelizatori. Statura evanghelizării nu este dată de indicatori abstracţi, şi cu atât mai puţini de un calcul cantitativ, ci de capacitatea de a ajunge la inima oamenilor, indicându-le calea fericirii şi a mântuirii: calea lui Isus Cristos, care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,6)
Inspirându-mă din cuvintele papei Paul al VI-lea, din splendida Exhortaţie Evangelii nuntiandi (1975), mereu repet că, pentru a fi evanghelizatori, trebuie să fim mai întâi evanghelizaţi: acest angajament, tocmai pentru că implică o convertire autentic creştină, cere mult efort prin însăşi actul evanghelizator. Evanghelizarea care deschide porţile credinţei pentru cei care ascultă (cfr. 2Cor 2,12), trebuie să fie întărită de puterea Duhului şi cere ca cel ce evanghelizează să fie mereu un martor credibil în ceea ce priveşte predica sa. Nu pot să nu citez aici textul papei Paul al VI-lea pe care l-am amintit mai înainte:

Evanghelia este mai întâi vestită prin mărturie. Un creştin sau un grup de creştini, în sânul comunităţii în care trăiesc manifestă capacitatea de înţelegere, de comuniune de viaţă şi de destin cu alte persoane, solidaritate cu toţi pentru tot ceea ce este nobil şi bun … atunci cu această mărturie fără cuvinte, aceşti creştini trezesc în inima celor care îi văd întrebări irezistibile: pentru ce sunt aşa? Pentru ce trăiesc în acest mod? Cine sau ce le inspiră? Pentru ce sunt în mijlocul nostru? Ei bine, o astfel de mărturie este deja o vestire tăcută dar foarte puternică şi eficientă a Evangheliei (Evangelii nuntiandi 21; cfr. şi nr. 41).

Aici este vorba de asumarea unui stil de viaţă cu adevărat creştin şi cu adevărat uman, un mod de viaţă conventual şi personal prin care fraţii să ateste că viaţa creştină este libertate, bucurie, frumuseţe, ingrediente care dau gust vieţii ca atare. Fratele – permiteţi-mi să mă exprim aşa – rămâne o „icoană” pentru poporul creştin sau pentru lume. Însă icoana poate fi şi un fals, o pânză care ascunde ipocrizia sau, mai mult decât atât, o contradicţie în comparaţie cu ceea ce este în realitate; ori, dimpotrivă, poate fi semn sau realitate care face trimitere la Isus Cristos.
În special vouă, care trăiţi în convente, în fraternitate, îndrăznesc să vă amintesc că mijlocul cel mai eficient de evanghelizare în zilele noastre este viaţa de fraternitate, de comunitate trăită în dinamica poruncii lui Isus: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi” (In 13,34; 15, 12). În mesajul profetic adresat Adunării plenare a Congregaţiei religioşilor (20 noiembrie 1992) papa Ioan Paul al II-lea afirma, spunând că „rodnicia vieţii consacrate depinde de calitatea vieţii fraterne în comunitate” (Ecce quam bonum, &3). Într-adevăr, viaţa fraternă, trăită în caritate, poate primi calificativul de „diferenţă creştină”, acea capacitate de fraternitate şi de comuniune care îi determina pe păgâni să exclame cu stupoare în faţa primilor creştini: „Priviţi-i cum se iubesc!” (Tertulian, Apologeticum, 39,7). Când lumea percepe că oamenii trăiesc în iubire, îşi dă seama că viaţa are un sens pentru care merită să-ţi dai viaţa. „Acolo unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor”, a promis Isus (cfr. Mt. 18,19-20); şi el însuşi a însoţit mandatul nou cu o afirmaţie precisă: „Din aceasta vor şti că sunteţi ucenicii mei dacă vă iubiţi unii pe alţii” (In 13,35)
Dragi fraţi, Biserica – poporul lui Dumnezeu – chiar dacă nu este în măsură să formuleze întrebări adecvate, vă cere astăzi să fiţi, în această lume, fraţi ai sf. Francisc, făcând faţă atâtor diferenţe culturale. A răspundere la această chemare înseamnă să te lepezi de hainele vechi pentru a te îmbrăca cu haine noi, înseamnă a simplifica viaţa, neîmpovărând-o cu iniţiative nefolositoare, înseamnă a evangheliza prin esenţialitate, ferindu-ne de o tehnicizare care riscă să îngreuneze acest proces.

Distribuie cu: