Ordinul Franciscan Secular (OFS)

Scurt istoric 

Ordinul Franciscan Secular este unul penitenţial, el îşi are originile în însăşi Vechiul şi Noul Testament, şi are o lungă tradiţie în istoria Bisericii.

1. Penitenţii în perioada prefranciscană

Astăzi este greu să se reconstituie situaţia Ordinului Penitenţei în perioada anterioară sfântului Francisc de Assisi şi a tovarăşilor săi. Putem spune că, aşa cum în perioada carolingiană se găseau, spre exemplu, episcopi care ne vorbesc despre Mişcarea Penitenţială, şi după perioada respectivă au fost personaje care au avut o mare influenţă asupra spiritualităţii Penitenţilor. Ei, într-un oarecare fel, sunt cei care au prevăzut şi au contribuit la realizarea Reformei Gregoriene din Biserică; printre aceştia îi putem numi pe:
– Sfântul Odone (876-942), abate de Cluny, care a introdus în reforma mănăstirii de Cluny cultul umanităţii lui Cristos şi al maternităţii Mariei, tot el a propagat şi devoţiunea psalmilor penitenţiali;
– Sfântul Odilone (962-1049), abate de Cluny, de aceeaşi orientare cu sfântul Odone, a instituit «vasalitatea» spirituală mariană;
– Sfântul Romuald (+ 1027), a cărui experienţă de călugăr, anahoret şi pelerin a condus la întemeierea schiturilor în apropiere de mănăstiri; el a fost numit «părintele eremiţilor spirituali, care trăiesc după lege»[1];
– Sfântul Pier Damiani (+ 1072), colaborator al Papei Grigore al VII-lea, a propagat eremitismul şi «sfânta simplitate»;
– Sfântul Ioan Gualberto (+ 1073), care i-a întemeiat pe Vallombrosiani. Aceşti călugări ieşiseră din schituri pentru a predica poporului, transformându-se astfel în predicatori ambulanţi, însă aveau să se întoarcă destul de repede la viaţa monastică;
– Sfântul Norbert (1085-1130), care a urmat spiritualitatea predicatorilor itineranţi, adică predicarea prin exemplu şi prin cuvânt. El, prin îndepărtarea de bunurile pământeşti şi prin îndepărtarea de vanitatea acestei lumi, tindea către o alipire totală de Cristos şi de Dumnezeu. Tot el este acela care i-a întemeiat pe Premostratensi în vederea formării clericilor, pentru ca să fie capabili să trăiască în comunitate şi în sărăcie, şi pentru ca, prin formare şi viaţă apostolică, să influenţeze conduita poporului creştin. În 1123 i-a pregătit o scurtă Regulă de viaţă şi un scapular alb contelui Teobald de Champagne, ca semn al uniunii sale cu Ordinul Premostratensi-lor, deşi continua să trăiască în lume. Posibilitatea alăturării la Ordinul Premostratensi-lor a fost acordată şi credincioşilor din parohia „Fericita Fecioară Maria” din Anversa, în secolul al XII-lea.

Aceşti oameni iluştri aveau să ajute la definitivarea, cel puţin în parte, a Reformei gregoriene şi, prin predici şi prin exemplul sărăciei, ca şi Apostolii, au oferit poporului creştin o formă de viaţă bazată pe Evanghelie.

Toţi sfinţii pe care tocmai i-am amintit au răspândit, atât în popor cât şi cadrul Ordinului Penitenţei, devoţiunea umanităţii lui Cristos, o devoţiune care se bazează pe întrupare şi pătimire, precum şi pe evidenţierea darului maternităţii divine şi umane a Mariei.

Obligaţiile Penitenţilor pot fi sintetizate în următoarele rânduri:
– haina: simplă, ieftină şi de culoare închisă, caracteristică penitenţei şi eremitajului (pustnicie); la aceasta se mai adăuga un baston, o desagă şi sandale; deseori îşi trasau semnul TAU pe mantie sau pe capuciu;
– profesiunea: se făcea prin îmbrăcarea hainei şi se cerea un document scris;
– tunsoarea: semn al penitenţei publice; nu trebuiau să se îngrijească de păr şi purtau barbă; în cazul femeilor era recitată o binecuvântare penitenţială specială;
– interdicţii: spectacolele publice; banchetele; munca în comerţ, mai ales din cauza comiterii unor posibile fraude sau din cauza speculaţiei; exercitarea funcţiilor publice, administrative şi juridice; serviciul militar;
– posturi şi abstinenţe: de două trei ori pe săptămână, în «feriae legitimae»;
– participarea la Euharistie, mai ales în solemnitatea Crăciunului, a Paştelui şi a Rusaliilor;
– participarea la realizarea operelor de caritate în spitale, în casele de primire a pelerinilor şi în vederea îngrijirii leproşilor;
– repararea bisericilor şi acordarea ajutorului gratuit în construirea catedralelor.

2. De la Reforma Gregoriană, la sfântul Francisc de Assisi

Reforma iniţiată de Papa Grigore al VII-lea nu s-a sfârşit odată cu moartea acestuia, ci a fost continuată de succesorii săi, atât în materie de învestituri, cât şi în reforma clerului secular şi regular.

În cea de-a doua parte a secolului al XII-lea, din cauza lipsei de pregătire a credincioşilor, o serie de predicatori itineranţi, proveniţi din Ordinul Penitenţei, printre care se aflau şi valdezii, dar şi din cauza influxului exercitat de doctrinele catare eretice, au contribuit la răspândirea eterodoxiei. Însă, această situaţie tulbure, creată de încrucişarea noilor predicatori itineranţi cu formele tradiţionale, nu au împiedicat apariţia grupurilor sau fraternităţilor, care au adoptat un «Propositum vitae» penitenţial, bazat pe ascultarea faţă de autoritatea fraternităţii şi pe asumarea responsabilităţii care provine din aşa-numita «professio». Documente referitoare la aceste fraternităţi se găsesc în Belgia, în Italia, Olanda, în Germania şi în Spania.

Unii dintre aceşti penitenţi şi-au însuşit o viaţă comună. Propositum-ul aşa-numiţilor umiliţi este format din două părţi: o primă parte, mai lungă, care este exortativă şi bogată în citate evanghelice; şi o a doua parte, mai scurtă, care este juridică, şi indică practicile ce trebuie să fie îndeplinite, la care se mai adaugă şi o serie de indicaţii utile vieţii de fraternitate.

De asemenea, au existat fraternităţi întemeiate în circumstanţe speciale, chiar şi în ortodoxie, dar cu spirit penitenţial. Unele dintre aceste grupuri s-au unit cu Ordinele cavalereşti.

Aşadar, «Mişcarea Penitenţială» sau «Ordinul Penitenţilor», care exista deja înaintea sfântului Francisc, ţinea foarte mult la concepţia sa penitenţială, în special la aceea care punea accent pe rituri, pe gesturi şi pe semne exterioare, însă se îngrijea foarte puţin de învăţătura biblică şi de adevăratul sens al ritului care se practica în Biserica primitivă.

3. Penitenţii în timpul sfântului Francisc de Assisi

La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea existau fraternităţi rurale, în afara zidurilor oraşelor. Mişcarea acestora era vivace, chiar dacă influenţa valdeză şi catară a pătruns printre penitenţi. Inima poporului era sănătoasă, însă din nefericire lipseau călăuzele spirituale.

Sfântul Francisc şi fraţii săi, numiţi într-un prim moment «Penitenţii din Assisi», prin viaţa, predicarea şi itineranţa lor, au contribuit mult la renaşterea Ordinului Penitenţei. Mulţi dintre aceşti penitenţi voluntari au cerut Sfântului din Assisi şi tovarăşilor săi o formă de viaţă, formă de viaţă ce avea să aducă cu sine întreaga bogăţie a spiritualităţii franciscane. Au continuat să se numească «Fraţii şi Surorile Penitenţei», dar la sfârşitul secolului al XIII-lea aveau să înceapă să se numească mai ales «Al Treilea Ordin al sfântului Francisc», iar astăzi «Ordinul Secular Franciscan».

Sfântul Francisc a început viaţa sa ca penitent, ca unul care s-a dăruit bisericii „San Damiano”: «îl ruga – pe preot – să-l primească alături el din iubire faţă de Domnul» (1Cel 9). De asemenea, Giordano da Giano, în Cronica sa, îl prezintă pe Francisc ca un om al penitenţei: «În anul Domnului 1207 Francisc… a început o viaţă de penitenţă în haină de eremit… În anul Domnului 1209… după ce a ascultat din Evanghelie ceea ce Cristos a spus ucenicilor săi… şi-a schimbat felul de a se îmbrăca, adoptând ceea ce pe atunci purtau fraţii, transformându-se într-un imitator al sărăciei evanghelice şi într-un înfocat predicator al Evangheliei»[2].

Sfântul Francisc a devenit astfel un oblat (dăruit) sau convers (un laic în haină călugărească), care era una dintre formele penitenţiale cunoscute în acele timpuri şi la Assisi. Conversul, din punct de vedere juridic, era un adevărat religios, aparţinea forului Bisericii, şi nu depindea de jurisdicţia civilă, ci numai de cea ecleziastică.

Francisc a trăit cel puţin doi ani în acest stadiu, înlăuntrul Ordinului Penitenţei. Atunci când i se alătură primii tovarăşi, ei se recunosc ca penitenţi: «Suntem penitenţi şi am luat naştere în oraşul Assisi» (AnPer 19). De asemenea, Toma de Celano ne informează că: «Mulţi, nobili şi lume de rând, clerici şi laici, docili inspiraţiei divine, mergeau la Sfânt, dornici să se unească pentru totdeauna cu el şi sub călăuza sa… Tuturor le dădea o regulă de viaţă, şi arăta calea mântuirii fiecăruia, după propria dorinţă» (1Cel 37). Această informaţie este completată până într-anumite detalii de Anonimul perugin: «De asemenea, soţii ziceau: „Noi avem soţii, nu le putem alunga… Învaţă-ne deci calea mântuirii. S-a născut astfel ceea ce este numit Ordinul Penitenţei» (AnPer 41).

În orice caz, Gilles Gerard Meersserman, un bun cunoscător al Mişcării Penitenţiale, consideră că în jurul anului 1215 în oraşele italiene s-a simţit o reînflorire, o creştere a numărului penitenţilor, ba chiar şi prin persoane căsătorite care, după cum bine specifică Anonimul Perugin, observau normele şi legile ecleziastice ale Ordinului Penitenţei; iar aceasta «este tocmai ceea ce istoricii numesc Mişcarea Penitenţei[3]. Acelaşi Meersserman adaugă: «Creşterea neaşteptată a Penitenţilor urbani este atribuită, după cum se ştie, sfântului Francisc de Assisi; el însuşi a trăit ca frate al Penitenţei înainte de întemeierea ordinului său religios»[4].

Bernardo da Bessa, în anul 1276, scria: «Al treilea Ordin este constituit din fraţi şi surori ai penitenţei, inclusiv clerici, laici, fecioare, văduve şi căsătoriţi, a căror dorinţă este aceea de a trăi în mod onest în propriile case, dedicându-se activităţilor de milostenie şi ferindu-se de trufia lumii. Aşadar, printre ei câteodată se găseau cavaleri nobili, sau alţi oameni nobili, aşa după cum se obişnuieşte să se spună în mentalitatea acestei lumi… Aceştia la început erau încredinţaţi unui Ministru, dar mai apoi au fost încredinţaţi Miniştrilor din propria zonă, astfel încât, consideraţi fiind de către fraţi ca şi confraţii lor, născuţi din acelaşi părinte, să beneficieze de sfaturi şi îndemnuri»[5].

4. Sfântul Francisc şi confraţii săi: călăuze ale penitenţilor

Între sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea s-a constatat o trezire a laicilor, care s-a manifestat printr-o însetată căutare a Evangheliei şi prin intrarea în Ordinul Penitenţei. Însuşi Conciliul Lateran IV este primul conciliu care s-a interesat într-un mod special de laici[6].

În acea perioadă situaţia grupurilor penitente nu era tocmai dintre cele mai bune, căci erau nedecise şi nu ştiau pe care cale să o apuce: pe cea bazată pe criteriile evanghelice şi ecleziastice, sau pe cea valdeză şi catară? Aceştia din urmă, deşi trăiau sărăcia evanghelică, se aflau într-o continuă luptă cu episcopii şi cu preoţii, predicând rebeliunea şi abandonarea sacramentelor. Lipsea în ei armonia dintre viaţa evanghelică, ierarhia ecleziastică şi viaţa sacramentală.

Sfântul Francisc şi fraţii săi au prezentat, fără nici o intenţie de reformă, un tip de viaţă şi un tip de predicare în acord cu Evanghelia, invitând la respectul cuvenit faţă de preoţi şi teologi, oameni care au puterea de a dărui Euharistia, şi fără de care, aşa cum el însuşi spune, «nu aveţi în voi viaţă»; de aici provine şi îndemnul de a participa la primirea sacramentelor. Fără a-i aminti în mod direct şi fără să pronunţe cuvinte de ocară la adresa valdezilor sau a catarilor, Francisc şi fraţii săi au trăit Evanghelia ca şi ei, dar, în acelaşi timp – şi aici este contrastul – i-au respect pe preoţi şi pe teologi, şi cereau sacramentele: Spovada şi Împărtăşania.

De asemenea, trebuie să mai amintim că Francisc consideră că laicii au un loc special în Biserică şi, prin însăşi laicitatea lor şi prin trăirea autentică a Evangheliei, au acces la sfinţenie. Această idee, doar după mult timp de la moartea sa, mai ales prin contribuţia sfântului Francisc de Sales şi a Conciliului Vatican II, va fi reluată şi va contribui la regăsirea sensului pe care îl are viaţa laicală în sânul Sfintei Biserici.

Francisc este un om al catolicităţii; el nu cere reforma, dar prin însăşi viaţa sa o introduce în Biserică, chiar cu acordul acesteia. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în mediul social: el nu a impus niciodată nimic, însă modul său de viaţă a contribuit la schimbarea multor situaţii. Francisc este omul dialogului evanghelic şi, astfel, înfăptuieşte, înainte de toate în sine, experienţa reformei, dorită din totdeauna. Şi în această schimbare radicală Francisc nu urmează calea călugărilor sau a clerului, ci se bazează pe intuiţia proprie, care este autentic evanghelică.

Sfântul Francisc nu a fost Fondatorul material al Ordinului Penitenţei, ci Restauratorul său. Mişcarea ca atare exista de mai multe secole, însă personalitatea, carisma şi însufleţirea lui Francisc şi a tovarăşilor săi avea să redea viaţă şi splendoare acestui Ordin. Penitenţii i-au cerut lui Francisc şi fraţilor săi să fie călăuzele lor şi să le dea o Regulă de viaţă; astfel, Francisc este considerat drept fondator al acestui Ordin, aşa cum îl numeşte Papa Nicolae al IV-lea în bula Supra montem, din 18 august 1289. Însă, înainte de acesta, Papa Grigore al IX-lea îi scria sfintei Agneza de Boemia, spunându-i că Francisc era fondatorul a trei Ordine: «acela al Fraţilor Minori, acela al Surorilor Închise şi acela al Penitenţilor»[7]. De asemenea, o altă cronică îl consideră pe Francisc drept fondator a trei Ordine: Fraţii Minori, Damele Sărace şi Penitenţii[8].

5. Originile fondării Penitenţilor Franciscani

Este greu de precizat data întemeierii Penitenţilor Franciscani, deşi tradiţia ne vorbeşte de 1221. În primul rând este greu să stabilim o dată, deoarece iniţial nu era vorba de o adevărată întemeiere a unui Ordin, ci de o alipire şi de o sprijinire a Mişcării Penitenţiale deja existente. Francisc avea să le prezinte un program de viaţă care, înainte de a ajunge la prima sa redactare, – fiind vorba de aşa-numita Scrisoare către toţi credincioşii – se asemăna mult cu modul de viaţă specific fraţilor.

Însuşirile tipice vieţii penitenţiale erau următoarele:
– forma de viaţă evanghelică;
– viaţa fraternă;
– detaşarea de cele materiale;
– viaţa de rugăciune şi de penitenţă;
– colaborarea cu ierarhia;
– munca manuală şi cerşitul;
– predicarea penitenţială şi promovarea păcii;
– perfecta bucurie;
– ospitalitatea;
– colaborarea cu săracii societăţii;
– aproprierea de laici.

După cum am văzut şi mai sus, laicii au început să ceară fraţilor sfaturi şi chiar o normă de viaţă. Laicii, care au urmat sfatul lui Francisc şi al fraţilor săi, s-au extins în toată Italia şi astfel a luat naştere Ordinul Fraţilor şi al Surorilor Penitenţei.

6. De la Recensior prius la Memoriale propositi

După cum am amintit deja, mulţi specialişti ai franciscanismului consideră Scrisoarea către toţi credincioşii a sfântului Francisc drept o primă formă de viaţă spre folosul penitenţilor călăuziţi de ­Fraţii Minori, deci redactată de Francisc spre a fi folosită de penitenţii care îi cereau sfaturi, lui şi fraţilor săi.

Apoi, în 1221, a fost dat Penitenţilor documentul Memoriale propositi, care ne-a parvenit doar printr-o copie din 1228. Acest Memorial este considerat prima Regulă juridică a Penitenţilor[9], şi conţine spiritualitatea pe care sfântul Francisc a lăsat-o în Scrisorile sale, dar şi elemente luate din documentul Propositum al Umiliţilor din Lombardia, aprobat de Papa Inocenţiu al III-lea, în anul 1201.

Documentul Memoriale propositi avea să-i ajute pe Penitenţi în trăirea vieţii evanghelice fraterne. Astfel, fiecare fraternitate are un guvern propriu, cu fraţi şi surori aleşi de membrii fraternităţii. ­«Consiliul» are permisiunea de a adapta articolele din Memoriale, după avizul prealabil al fraternităţii.

7. Câteva aspecte semnificative ale Penitenţilor Franciscani

Din cauza lipsei spaţiului necesar, în vederea formulării unei viziuni mai aprofundate a acestor aspecte, ne vom limita doar la o succintă trecere în revistă a caracteristicilor Penitenţilor Franciscani, după cum urmează:
– trăirea în comuniune ecleziastică;
– viaţa de fraternitate;
– trăirea în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele;
– interdicţia de a poseda arme;
– scutirea de forul civil (deci puteau fi judecaţi doar de tribunalul ecleziastic);
– întocmirea testamentului înainte de profesiune;
– acordarea posibilităţii de a primi sacramentele, precum şi a posibilităţii recitării oficiului divin sau a participării la înmormântările celebrate în biserică;
– trebuiau să caute împăcarea cu toţi, să trăiască în pace şi să-şi dea silinţa pentru realizarea păcii;
– trebuiau să acţioneze în mod just, să fie împăcaţi cu legea şi să respecte justiţia.

8. Regulile Penitenţilor Franciscani

Documentul Memoriale propositi, din anul 1228, care conţine 39 de articole, este textul revăzut pe care îl cunoaştem din documentul cu acelaşi nume, din anul 1221. Atât în Memorialul lui Grigore al IX-lea cât şi în Regula lui Nicolae al IV-lea, care are 20 de capitole, precum şi în aceea a lui Leon al XIII-lea, se explică fiecare aspect al vieţii fraterne: modul în care trebuie să se accepte primirea noilor membri în fraternitate, haina pe care trebuie să o poarte, modul în care trebuie să se desfăşoare profesiunea, etc.

Spiritualitatea acestei mişcări penitenţiale, care vrea să urmeze forma de viaţă indicată de sfântul Francisc, o putem sintetiza astfel:
– viaţa penitenţială: posturi, abstinenţe, fapte de caritate, viaţă de rugăciune;
– trăirea în fraternitate: trăirea valorilor umane, respectul faţă de persoane, contribuirea la instaurarea păcii şi a binelui în fraternitate, familie şi între fraţi.

În perioada ce s-a scurs între Memoriale propositi şi Regula lui Nicolae al IV-lea, au existat momente de relaţii foarte strânse între Fraţii Minori şi Ordinul Penitenţilor. O bună colaborare s-a constatat mai ales în perioada în care şi-a exercitat slujirea de Ministru general fratele Giovanni Parenti (1227-1232); se pare că fratele Elia (1232-1239) se împotrivise acestei responsabilităţi; însă Giovanni da Parma (1247-1257) se pare că ar fi fost mai favorabil. Papa Inocenţiu al IV-lea, prin bula Vota Devotorum, din 13 iunie 1247, recomanda Miniştrilor provinciali din Italia şi din Sicilia vizitarea Fraţilor Penitenţei, chiar dacă, numai după un an, i-a pus sub jurisdicţia episcopilor pe Penitenţii din Lombardia, iar în anul 1251, pe cei din Florenţa.

Sfântul Bonaventura a fost împotriva unui compromis cu cel de al Treilea Ordin. Alexandru al IV-lea prin scrisoarea sa Cum illorum, din 20 ianuarie 1258, a confirmat jurisdicţia episcopilor din Italia asupra Penitenţilor. În 1284 se reîncheagă bunele relaţii dintre Fraţii Minori şi Ordinul Penitenţei. În acest an «Vizitator apostolic» al Fraţilor şi Surorilor Penitenţei era Fr. Caro de Florenţa, fiind cel care a redactat şi o Regulă spre folosul acestora.

Papa Nicolae al IV-lea, prin bula Sopra montem, din 18 august 1289, a aprobat Regula compusă de fratele Caro, dar menţine toate prevederile Memorialului; introduce totuşi alte două prevederi importante: aceea care reglementează responsabilitatea vizitatorului, precum şi aceea care specifică condiţiile în care trebuie să se încadreze instructorul. Cere de asemenea ca toţi vizitatorii şi informatorii Penitenţilor să fie Fraţi Minori, prevedere care va fi apoi reconfirmată prin bula Unigenitus Dei Filius, din 8 august 1290, şi în care se specifică faptul că Francisc este Fondatorul acestui Ordin Penitenţial. Printre altele, se mai specifică şi faptul că Penitenţii trebuie să-şi aleagă proprii Miniştri în fraternităţi separate. Regula aprobată prin bula Sopra montem avea să rămână în vigoare până în perioada pontificatului lui Leon al XIII-lea.

Papa Leon al XIII-lea a redus Regula la doar trei capitole, tratând următoarele teme:
– despre acceptarea candidaţilor, despre noviciat şi profesiune;
– despre disciplină;
– despre oficii, despre vizită şi Regulă.

Papa Paul al VI-lea a dat Franciscanilor Seculari o nouă Regulă, care este o formă de viaţă evanghelico-franciscană; prin această nouă Regulă se pun bazele reîntoarcerii la origini, la izvoarele acestui tip de fraternitate. Conţinutul disciplinar se regăseşte în Constituţii.

De-a lungul secolelor au fost redactate şi alte documente importante ce au de-a face cu Franciscanii Seculari; iată câteva dintre ele:
– Papa Iuliu al II-lea, prin scrisoarea Cum multae et graves, din 16 iunie 1506, cerea Conventualilor şi Observanţilor ca fiecare să aibă grijă de Terţiarii lor;
– Papa Paul al III-lea a elaborat din nou, în anul 1547, Regula lui Nicolae al IV-lea, punându-i sub jurisdicţia Ministrului general al celui de al Treilea Ordin Regular pe terţiarii din Spania, Portugalia şi din India; însă această prevedere a fost doar o noutate abstractă, deoarece relaţiile dintre Primul şi al Treilea Ordin Secular au rămas aceleaşi;
– Papa Inocenţiu al XI-lea a aprobat Constituţiile sau Statutele generale prin constituţia Ecclesiae Catholicae, din 26 iunie 1686;
– Papa Pius al XII-lea a aprobat, pe data de 25 august 1957, după o examinare prealabilă făcută de Congregaţia pentru religioşi, un text unic al Constituţiunilor spre a fi folosit de al Treilea Ordin Franciscan.

——————————————————————-

Note:
[1] Bruno de Querfurt, Vita quinque fratrum, în MGH. SS. XV, p. 718.
[2] Giordano da Giano, Cronica, în FF 2323-2324, p. 1529.
[3] G. G. Merrsseman, Disciplinati e Penitenti nel Duecento, Perugia 1962, p. 45.
[4]Ibidem, p. 46.
[5]Bernardus da Bessa, Liber de laudibus beati Francisci, cap. VII, 144, în Fontes Franciscani, op. cit., p. 1284.
[6] Cf. AA. VV., Nueva Historia de la Iglesia, t. II, Madrid 1983, pp. 270-271.
[7] L. Iriarte, Op. cit., p. 527.
[8] Cf. Cronica Minoră din Erfurt, în Fonti Francescani (ed. Italiană din 1978) 2657-2659.
[9] Primul document pe care-l cunoaştem şi care vorbeşte de penitenţi ca o grupare este bula Papei Honoriu al III-lea, Significatum est, din 16 decembrie 1221, care a fost trimisă episcopului de Rimini, cerând acestuia să-i apere pe penitenţi împotriva autorităţilor civile care voiau să-i încorporeze, prin jurământ, în armata oraşului. Tot Honoriu al III-lea a emanat o altă bulă în favoarea penitenţilor: Cum illorum, din 1 decembrie 1224. Prin aceste două scrisori apostolice grupurile de penitenţi se recunosc ca şi aprobate. Papa Grigore al IX-lea avea să reînnoiască aprobarea apostolică prin documentele Nimis Patentur, din 26 mai 1227, trimisă episcopilor din Italia, şi Detestanda, din 30 martie 1228, trimis Fraţilor şi Surorilor Penitenţei.