Asociația publică internațională
de drept pontifical
ARMATA MAICII DOMNULUI
Prezentare
Din voia Domnului, căci el este cârmuitorul tainic a toate câte există și se petrec sub soare, tânărul franciscan polonez Maximilian Maria Kolbe, în timpul primei conflagraţii mondiale, se găsea în Cetatea Eternă, trimis de către superiorii săi la studii în Colegiul Seraphicum, situat la acea vreme pe strada San Teodoro în apropiere de Circo Massimo. Colegiul internaţional, aparţinând Fraţilor Minori Conventuali, adăpostea la umbra sa și unii fraţi de pe meleagurile noastre moldave: pr. Iosif Petru Maria Pal, pr. Anton Glowiński, pr. Ion Gârleanu, pr. Serafim Bejan, pr. Dumitru Lucaci etc.
Confuzia sub diferitele sale forme bântuie mai mult sau mai puţin toate timpurile; în timp de conflict armat capătă amplitudine inimaginabilă cu urmări din cele mai sumbre. Pentru masoneria din acel timp neajunsurile și revolta maselor s-au potrivit de minune ca o mănușă în lupta lor împotriva Bisericii Catolice și deja întrevedeau fluturând laurii gloriei. Tânărul student Maximilian Kolbe trăia pe viu toate aceste atacuri virulente împotriva Sfintei Maicii Biserici, a papei și a întregului cler. Fiu al Poloniei mult încercată, având o credinţă de granit dobândită la școala căminului familial, fiu al Bisericii lui Cristos, simţea în suflet și inimă o durere nespusă, se simţea interpelat, parcă ne vine să ni-l imaginăm ca pe Francisc retras pe muntele Verna și strigând: „Vorbește-mi, Doamne!”, sau în bisericuţa San Damiano, întrebând plin de ardoare: „Doamne, ce vrei ca eu să fac?”.
Cu siguranţă, intrând în această fermentaţie a întrebărilor chinuitoare, Kolbe a făcut apel la rugăciune, la sfatul formatorilor săi și fără doar și poate la mijlocirea Celei pe care din copilărie se simţise atras să o slujească cu tot devotamentul și dăruirea prin zel neobosit. Maximilian Kolbe, călăuzit de directorul său spiritual, de sfatul și poveţele înţelepte ale rectorului său Stefano Ignudi, om cu o trăire spirituală remarcabilă, reușind că coalizeze în jurul său un grup de 6 fraţi franciscani din colegiu, în seara zilei de 16 octombrie 1917 avea să dea viaţă uneia dintre cele mai mari opere închinată Neprihănitei, numită sugestiv: „Milles Immaculatae”, tradus în românește atât de grăitor: „Armata Maicii Domnului”, asociaţie cu puternic caracter combatant.
Întorși în patria natală fiecare s-a străduit după posibilităţi, timpuri și putinţă să pună în practică acele idealuri nobile care i-au animat în Cetatea Eternă.
Părintele nostru Iosif Petru Maria Pal fiind numit paroh de Luizi Călugăra, rector al Colegiului Sfântul Bonaventuara din aceeași localitate, provincial al Provinciei „Sf. Iosif” din România, cu toată complexitatea pastorală și edilitară ce decurgea dintr-o astfel de misiune angajantă, nu s-a putut dărui total și exclusiv cauzei Neprihănitei în forma dorită de Maximilian Maria Kolbe și ceilalţi cofondatori. Kolbe însă a avut hărăzit de către Domnul, cel ce le orânduiește pe toate cu înţelepciunea sa divină, o altă traiectorie care i-a permis din plin să pună în practică visele sfinte din perioada romană. Ţară eminamente catolică, Polonia, i-a oferit terenul fertil dezvoltării spiritului unei astfel de asociaţii mariane, rânduite spre slujirea împărăţiei lui Dumnezeu. Niepokalańow, Cetatea Neprihănitei, mult dorită de către trubadurul Neprihănitei, la foarte scurt timp de la întoarcerea în patrie, a început să prindă contur considerabil, desigur nu fără dificultăţile inerente unui astfel de proiect gigant. Totul se desfășura sub oblăduirea Neprihănitei. Forţa lor de căpătâi era rugăciunea și zelul pentru mântuirea sufletelor. Tirajul revistei „Cavalerul Neprihănitei” creștea de la o zi la alta, dificultăţile erau înfruntate cu înţelepciune, ardoarea faţă de Neprihănita reușea să stingă orice ingerinţă din partea celui ce seamănă neghină și în cele mai rafinate ogoare. Kolbe se află în diferite ipostaze: guardian, formator al sutelor de tineri care se înrolau plini de entuziasm în această epopee de iubire, coordonator de șantier, scriitor, misionar, inovator, teolog, filozof etc., toate acestea culminând cu jertfa supremă din cel mai întunecat loc al pământului din secolul XX: Auschwitz. Acolo s-au împlinit cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului”. „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta ca cineva să-și dea viaţa pentru prietenii săi…”. Cred că acolo Maximilian Kolbe a înţeles mai bine ca oricând cuvintele pe care le-a rostit poate de mii de ori când celebra jertfa supremă a lui Isus: „Luaţi și mâncaţi…luaţi și beţi…”. Jertfa de bunăvoie consumată în acel loc al tăcerii lui Dumnezeu din istoria nu de mult apusă va grăi elocvent peste vremi, fiind pentru multe generaţii ferment în urmarea lui Cristos după exemplul și mijlocirea Maicii Neprihănite.
Am spus că pr. Iosif Petru Maria Pal, cofondatorul A.M.D., întors în ţară, i-au fost încredinţate mai multe slujiri, care nu i-au permis să se dedice în mod absolut doar cauzei Armatei Maicii Domnului. Fără doar și poate flacăra olimpică a iubirii faţă de Neprihănita a fost purtată din Cetatea Eternă de către venerabilul nostru frate franciscan și preot român sus-menţionat. Trubadurul spiritului marian-kolbian și al implementării acestuia avea să fie fără doar și poate pr. Dumitru Lucaci, cel care devenise după plecarea lui Kolbe în patria natală, primul președinte internaţional al A.M.D.
