Verdict spre interiorizare
Un altfel de început de Post Mare ne-a fost dat/impus să trăim anul acesta la bazilica „Sfântul Anton de Padova”. Cine şi-ar fi imaginat că autorităţile ar putea impune sistarea tuturor celebrărilor liturgice, pentru a se evita contagierea credincioşilor cu noul coronavirus?
Distribuie cu:
Este adevărat că se cere prudenţă în astfel de situaţii, dar să creezi panică generală este totuși disproporţionat. Oare nu tocmai rugăciunea comunitară, postul şi caritatea fraternă erau pilonii ce mobilizau altădată persoanele în vreme de calamităţi sau epidemii?
Dacă Miercurea Cenuşii era un moment potrivit pentru credincioşi să înceapă Postul, primind cenuşă pe creştetul capului, în semn de penitenţă, la bazilică acum totul părea pustiu şi dezolant. Au fost interzise celebrările liturgice, dar nu au fost închise mall-urile sau centrele comerciale, căci „balena divertisment”, aşa cum se exprima într-un număr trecut al revistei unul dintre colaboratorii noştri, îşi cere drepturile. Mi-am amintit de cuvintele profetului Ieremia: „Chiar și prorocul și preotul rătăcesc prin țară fără să știe unde merg […]. Pentru ce ne-ai lovit așa, încât nu mai avem leac? Așteptam pacea, dar iată nu vine nimic bun! Așteptam vremea vindecării, și iată grozăvie!” (Ier 14,18-19).
Şi dacă participarea la celebrările comunitare nu a mai fost posibilă, atunci invitaţia intrinsecă nu ar fi putut fi alta decât aceea de a intra „în camera ta”, în pustiul inimii tale, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu care îţi vorbeşte. Nu este oare acesta îndemnul lui Cristos de la începutul Postului: când te rogi, când posteşti, când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ceea ce face dreapta ta, ca totul să se petreacă în intimitatea fiinţei tale, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, să îţi răsplătească? (cf. Mt 6,16-18). Sfântul Grigore cel Mare, în comentariile sale, ne aminteşte: „Prin harul Domnului, deseori cuvântul său se înţelege mai bine atunci când este citit individual. Sufletul, conştient de propriile păcate, meditează, este lovit de remuşcare, este străpuns de sabia căinţei: singurul confort îi sunt lacrimile care îi spală petele conştiinţei. Atunci sufletul este răpit în contemplaţia celor mai sublime realităţi şi se consacră unui plâns suav”. Totuşi, sfântul nu exclude importanţa dimensiunii ecleziastice în ascultarea cuvântului: „De multe ori am înţeles în prezenţa fraţilor mei multe lucruri din cuvântul divin, la care nu aş fi ajuns de unul singur. Sunteţi voi, fraţilor, care îmi transmiteţi ceea ce vă învăţ”. În adunarea liturgică, străluceşte şi luminează ceea ce a fost meditat în singurătatea inimii.
Ce-ar fi să construim oaze de tăcere în deşertul cotidian al existenţei noastre, în care să dedicăm timp citirii şi meditaţiei cuvântului divin, patimii şi învierii Domnului? Pentru sfinţii Francisc din Assisi şi Anton de Padova, zilele Postului Mare erau adevărate momente de revitalizare şi aprofundare a comuniunii cu Dumnezeu. Dacă „Sărăcuţul din Assisi” simţea mai mult exigenţa retragerii în singurătate în acest timp, sfântul Anton se dedica invitaţiei la convertire, prin predici înflăcărate: „Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie. Postul şi pomana trebuie făcute cu bucurie, iar rugăciunea cu încredere în milostivirea dumnezeiască. Ispăşirea consistă în aceste trei lucruri: post, pomană şi rugăciune. Irigă şi tu sufletul săracului cu milostenia, care este numită apa lui Dumnezeu, pentru a primi rodul vieţii veşnice. Cerul tău să fie cel sărac: aşază în el comoara ta, pentru ca în el să fie inima ta, mai ales în acest timp al Postului Mare”.
* * *
Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com