Despuierea sfântului Francisc

Distribuie cu:

Suntem rezultatul alegerilor noastre, spun filozofii. Ne educăm în şcoala realităţii, atât cât vrem să ne educăm. Dar nu facem răsuciri radicale, pentru că acestea ar presupune asumarea riscului. S-a constatat că animalele din grădinile zoologice ori cele domesticite trăiesc de două ori mai mult decât cele sălbatice. Viaţa în captivitate nu oferă modificări de substanţă. E liniştită, asigurată, dar cenuşie. Or, dacă optezi conştient pentru ruperea monotoniei, pentru libertate, ritmul se impune altfel. Timpul devine dens şi intens, iar riscurile mai numeroase, însă câştigul ar putea fi dobândirea unei existenţe plenare.

Dar vine o vreme când nu ne mai dorim schimbări. Suntem (aproape) mulţumiţi în colivia locului de muncă, a apartamentului, în vecinătatea televizorului. Trăim mai mult, iar confortul material şi psihologic inimaginabil în alte veacuri ne asigură, împreună cu standardele medicinii, vârste tot mai înaintate. Începem să spunem încă de pe la 45-50 de ani: „Sunt prea bătrân ca să mai întreprind ceva” (too old for – TOF, după cum analizează psihologul italian Diego Romaioli). Şi continuăm să o repetăm până după 80 de ani. Adăugăm pe acelaşi nivel cantitate, dar nu profunzime, autenticitate. Nu facem schimbarea, pentru că nu vrem să riscăm. Dar sociologul german Niklas Luhmann avertiza: „Poarta raiului rămâne închisă din cauza cuvântului risc”. Dar, pe de altă parte, biletul de intrare nu e gratuit! Temerea că această poartă ar putea rămâne zăvorâtă ne bântuie din când în când, însă e oxigenată de adierile indulgente ale valurilor de speranţă. Şi tot amânăm abordarea totală şi lucidă a posibilităţii binelui. Deoarece aceasta ar impune nu doar o schimbare în planul vieţuirii fizice, materiale, concrete, ci acceptarea adevăratei schimbări, cea a minţii.

Trebuie să ajungem oare precum fiul risipitor (cf. Lc 15,11-32), în mizerie materială şi umilinţă pentru a se declanşa metánoia? „Venindu-şi în sine”, fiul care a riscat o altfel de schimbare, dar nu uitase de cuşca confortului în care a rămas fratele „ascultător”, îndrăzneşte, constrâns de propria prăbuşire sub treapta de jos a omenităţii, o răsucire completă, am zice azi la 180 de grade, a minţii, a inimii, a propriului rost. Atinsese limitele degradării şi ale propriei rătăciri, din moment se ajunsese să râvnească la mâncarea animalelor („Ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea”). Se reîntoarce „acasă”, la tatăl, adică în locul dinainte ştiut, unde, fiind primit cu iubire, îşi desăvârşeşte schimbarea. Nu insistăm aici asupra hermeneuticii teologice a parabolei în care tatăl este Atotputernicul, care ne aşteaptă pe toţi cei care ne-am regăsit credinţa.

Am putea adăuga o valenţă în plus la relaţia tată-fiu, dacă facem referire la tabloul convertirii sfântului din Assisi. Dacă în parabola evanghelică, aparent, tatăl este în acelaşi plan cu fiul şi doar interpretarea teologică aşază raportarea pe verticală, situându-l sus pe Tatăl, „fiul risipitor” din Evul Mediu, Francisc, se rupe complet, în urma unei convertiri dureros de lucide, de belşugul tatălui şi desfătarea lumii, pentru a trăi în umilinţă şi sărăcie, dar reîntors, în sensul metanoic, la Tatăl ceresc.

Fiul din Biblie re-vine la normalitatea anterioară – „era pierdut, şi a fost găsit!” –, reconstituie ceva ce avusese deja, bunăstare şi ocrotire părintească, precum edenul adamic. „Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare!” (Lc 15,22).

Fiul din Assisi adoptă însă gestul în sens invers. Renunţă la îngrădirile materiale, în piaţă, în faţa episcopului şi a lumii: „Iată, restitui nu doar banii, ci şi toate hainele”, pentru a îmbrăca veşmântul sărman în formă de cruce (Tau). În Evanghelia după sfântul Luca, se încinge petrecerea: „Aduceţi viţelul cel îngrăşat… Şi au început să se veselească”. În iunie 1205, Francisc participase la ultima petrecere cu prietenii. Istoria franciscană consemnează în primele luni ale anului următor desfăşurarea concretă a schimbării, o parabolă în geometria unui triunghi: fiul cel rătăcit se rupe total de tatăl natural (aflat şi el la baza „pământească” a triunghiului), pentru a se conecta direct cu Tatăl ceresc aflat în vârful triunghiului. „De acum înainte voi putea spune liber: Tatăl nostru care eşti în ceruri, nu tată Pietro Bernardone!” (2Cel. 7). Francisc s-a aflat pe sine printr-o reorganizare nouă, total diferită, o restructurare de personalitate în recunoaşterea esenţei trăirii, adevărata regăsire şi prefacere existenţială şi morală.

Aşadar, nu e suficientă modificarea comportamentului şi a dispoziţiei. În fond, şi regele Saul plângea în faţa profetului Samuel, dar nu pentru că voia să se schimbe, să se pocăiască, ci pentru că îşi pierdea regatul. Rădăcina răului se răsucea sub spectacolul aflat la vedere. Nu trebuie să disperăm, doar pentru că dispărem. Deşi traversăm atâtea schimbări, oare cât de mult ne schimbăm noi înşine? Spirala poate fi plană, precum undele în jurul unui intrus în apa calmă a lacului, ori poate urca în jurul axei eu-lui (sensul calitativ), identic în timp prin esenţa valorilor constitutive. Iar aceasta solicită schimbarea în tendinţa şi acţiunea întregii naturi interioare, o revoluţie radicală, transformatoare, răsucirea completă a firului vieţii în plan intelectual, afectiv şi moral, într-o întrecere spirituală care să asigure biruinţa. Aşadar, o schimbare de direcţie ce implică solicitarea ajutorului care ne este deja promis, întrucât Isus ne aşteaptă în rai: „Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,3). „Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,20).

Important este să înţelegem ce vrem. Începem prin a ne autoobserva, raportându-ne la orizontul aşteptării ultime: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Însă termenul pocăinţă are o sferă mult mai nuanţată, dacă inserăm corect natura schimbării în aspiraţia spre Bine. În fond, cuvântul metánoia, folosit adesea în Evanghelii, are, potrivit marilor înţelegători, sensul de convertire, inversare a direcţiei, întoarcere, prin desprindere, la starea lui Adam dinainte de a greşi. Transferăm sub un nou semn, total opus, dorinţele, sentimentele, opiniile, ţelurile, pentru a accepta aspiraţia la biruinţă. Predica lui Isus şi a apostolilor se adresează minţii (nous). Proclamarea metanoiei la începutul Noului Testament este poarta pentru tot restul învăţăturii creştine: schimbă-ţi mintea! Ascultă!

* * *

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: