Distribuie cu:

Erau orele 4.45 dimineața: părintele, ca și cum ar fi înghițit de două ori în sec, și-a dat sufletul. „A murit precum cei drepți, a adormit în Domnul”, cum avea să spună fratele său mai mic, pr. Dumitru, când i-am povestit cum s-a stins. Lângă părintele se afla fr. Mitică, sr. Agneza și asistentele de la spital.

Părintele Magistru, pe 17 ianuarie a fost internat la spitalul CFR 2, din București, sfătuit fiind și de IPS Ioan Robu, pentru a se opera de prostată, operație care a decurs bine, dovedită fiind iscusința dr. Bogdan Streza; situația însă s-a complicat după ce părintele a făcut pneumonie.

În tot acest timp o grijă cu adevărat maternă și o atenție deosebită au avut-o pentru părintele și pentru noi (eu și fratele Mitică care am fost trimiși de la noviciat pentru a-l asista), surorile franciscane misionare de Assisi, în mod deosebit sora Elisabeta.

Noi am ajuns la București pe 27 ianuarie, o zi după operație; până la sfârșit ne-am rânduit și i-am ținut companie părintelui, care a continuat să ne fie prin exemplul său și prin povețele sale, părinte și maestru. Pe 28 ianuarie era ziua mea de naștere, împlineam 20 de ani. Era a doua zi după operație. Dimineața am făcut împreună Laudele și Oficiul Lecturilor, după care părintele a dorit să-mi facă un cadou, ținându-mi o scurtă meditație despre umilința sf. Toma de Aquino. Nu voi uita niciodată această zi.

Pe 10 februarie l-au vizitat pr. Dumitru, cei doi nepoți preoți, pr. Veniamin și pr. Ieronim, și cumnatul său, d-l Dodan, care i-a fost mereu aproape. S-au înțeles mai mult prin semne. La plecare, simțind să îi este sfârșitul aproape, i-a chemat pe toți și i-a sărutat, iar la urmă mi-a făcut semn cu degetul să vin la el. Credeam că vrea să-l ajut cu ceva. Dar nu … M-a sărutat și pe mine! Eram atât de fericit!

Într-o zi mi-a spus: „Marius, să te ajute Dumnezeu să devii un frate și un preot bun și sfânt!”. Cuvinte pe care le port mereu în suflet, mi-au marcat drumul meu vocațional și încerc sa fac tot mai mult din ele proiectul meu de viață, ca frate și ca preot.

Pe 4 februarie, în cursul după amiezii l-a vizitat Părintele provincial, Iosif Sabău, fapt ce l-a bucurat foarte mult. Din dialogul cu Părintele provincial am reținut: „Părinte, ne rugăm ca bunul Dumnezeu să binecuvânteze Provincia noastră, ținându-vă în viață”, i-a spus fr. Iosif. „Dacă Dumnezeu vrea, poate să scoată fii ai lui Abraham și din pietre!” – a fost răspunsul plin de umilință al părintelui Gheorghe.

Într-o zi fratele Mitică l-a întrebat pe părintele Gheorghe dacă a avut în viață vreun plan care ar fi dorit să-l îndeplinească, dar nu s-a realizat, la care a răspuns: „Am dorit să inspir fraților adevăratul spirit franciscan (prin exemplu), dar nu prea văd că am reușit; ei sunt avansați pe plan intelectual, dar spiritual sunt reci”.

Într-un alt moment ne-a spus că una din dorințele sale era aceea de a celebra Sfânta Liturghie împreună cu prima serie de novici ai săi. Dar a adăugat cu resemnare: „Cum va voi Domnul”.

Părintele a trăit suferința cu multă credință și avea mereu chipul senin. Nu s-a plâns niciodată, nu spunea că-l doare ceva decât dacă îl întrebam.

O adevărată răstignire pentru el erau perfuziile pe care le-a îndurat până la sfârșit cu supunere și răbdare. Când i se propunea să întindă mâna pentru a i se pune perfuzia, cu o voce calmă, blândă și umilă care ne impresiona spunea: „Acestea nu mă mai ajută la nimic, dar totuși să le pună” și ne îndemna să ne rugăm să fie răbdător până la sfârșit.

Camera părintelui, salonul 22 de urologie, s-a transformat în aceste zile într-o adevărată capelă: ne rugam împreună Rozariul, Breviarul, celebra Sfânta Liturghie. Nu pot uita ziua de 5 februarie: la orele 12.15 părintele a celebrat Sfânta Liturghie pentru  prima dată de unul singur după operație (de obicei mai veneau și alți preoți, mai ales pr. Pricop, greco-catolic și celebrau împreună). Îi slăbise mult vederea, citea greu, nu mai avea putere. Mi-a cerut la un moment dat să-i „împrumut” vocea”; eu citeam, Sfinția Sa asculta și îngâna după mine. Câtă emoție și bucurie sfântă!

Nu i-a lipsit niciodată Sfânta Împărtășanie. La un moment dat pr. Pricop l-a întrebat dacă ar mai avea nevoie de ceva, de mâncare, la care a primit următorul răspuns: „Nu, părinte, vă mulțumesc. Mâncare îmi vine din toate părțile. Sfinția ta îmi aduceți cea mai substanțială mâncare. Mi-l aduceți pe Isus”.

Pe data de 9 februarie s-a spovedit și a primit Sfântul Maslul de la PS Iustin, greco-catolic. Tot în această seară, murmurând mi-a încredințat dorința lui ca „înmormântarea să fie unde va voi poporul și Părintele provincial”, iar după ce ne-am rugat Rozariul, mi-a cerut să-i citesc canonul III.

Și-a păstrat mereu buna dispoziție și simțul umorului sănătos. Când l-a vizitat pr. Dumitru, acesta, la plecare, după ce l-a îmbrățișat frățește i-a zis: „Părinte, îmi sunteți cel mai drag frățior”. Părintele Gheorghe, care deja nu mai putea să vorbească, cu zâmbetul care i s-a furișat pe chip, a spus mai mult gesticulând: „Da, pentru că sunt singurul tău frate”.

Una dintre sarcinile noastre era și aceea de a fi atenți și a-i ține mâna, atunci când avea perfuzie, pentru a nu se mișca, evitând să-și spargă vreo venă. Datorită acestui fapt am fost numit, în spirit de glumă, polițai, jandarm, sergent. Dar totdeauna adăuga: „Da, dar asta este spre binele meu”. Prindea momentul când nu eram atenți și ne spunea cu spirit copilăresc: „Am mișcat mâna și tu nu m-ai văzut”. Oricum la sfârșit m-a numit prieten: „Bon garçon”.

Părintele trebuia să stea mai mult în poziție de șezut. Datoria noastră era și aceea ca atunci când aluneca să-l tragem înapoi. Și asta o făceam de multe ori pe zi, mai ales în ultimele zile. Când au venit surorile în seara zilei de 10 februarie le-a spus, mai mult gesticulând, că facem cu el precum ortodocșii cu coliva: când sus, când jos.

Mulți dintre cei care-l vizitau veneau cu un sentiment de compătimire, cu durere schițată pe chip, dar se întorceau mereu cu zâmbetul pe buze, și asta datorită părintelui și spiritului său glumeț.

Recunoștința, mulțumirea erau totdeauna prezente pe buzele sale, de atâtea ori „uscate” din cauza suferinței. Ne mulțumea întotdeauna la plecare și ne binecuvânta. Avea întotdeauna un cuvânt de mulțumire pentru doctorul care l-a operat, pentru personalul medical; mulțumea celor care-l vizita, mulțumea tuturor! Dădea multe binecuvântări, câteodată și prin somn.

Ca adevărat fiu al sfântului Francisc a trăit sărac și a murit sărac. Nu avea la el hainele cu care să-l îmbrăcăm … Am împrumutat tunica, cingolul, indispensabilii și ciorapii de la părintele Alois Donea, pe atunci Vicar provincial, confesor la catedrală în București.

În dimineața zilei de 11 februarie, l-am întâlnit în timp ce-l duceau la morgă și am rugat asistentele să se oprească puțin. Am dat partea de cearșaf care acoperea capul la o parte; avea o față foarte senină. L-am sărutat și i-am luat de la gât sforicica de care atârnau: T-aul franciscan, medalia miraculoasă și scapularul. Trei arme cu care a învins lumea și a câștigat paradisul.

Cu ajutorul Providenței fără margini a lui Dumnezeu am reușit să facem toate formalitățile necesare în aceeași zi. Seara târziu, sicriul cu trupul neînsuflețit al părintelui Gheorghe a fost depus în capela surorile franciscane de Assisi de pe str. Afinelor, 25, până în ziua următoare, când la 15.30 am pornit spre Prăjești, unde ne așteptau pr. Anton, vice-magistru și novicii. În tot acest timp surorile s-au rânduit să stea de veghe în rugăciune. La ora 15.00 a fost vizitat și de Preasfințitul Petru Gherghel, care se afla în București, urmând să plece în străinătate. Preasfințitul a ținut să-și exprime toată mulțumirea și recunoștința față de pr. Gheorghe, care a fost de mare ajutor Ordinului, Provinciei, Diecezei și întregii Biserici.

În ultima seară când l-am asistat la spital, l-am întrebat pe părintele magistru: „Părinte, dacă veți merge dincolo ne veți uita?” A dat din cap în semn ca nu ne va uita.

Nici noi nu vă vom uita niciodată! Mai veniți, părinte, pe la noi!  Veniți în mijlocul nostru sub chip de înger când ne rugăm și întregiți rugăciunea noastră! Vizitați-ne când suntem în îndoială și inspirați-ne încredere! Veniți când suntem încercați și încurajați-ne în credință!

Distribuie cu: