Loading...

Părintele Gheorghe Patrașcu

La 11 februarie 1995, trecea la cele veșnice, la vârsta de 82 de ani, părintele Gheorghe Patrașcu OFMConv. A fost înmormântat la 16 februarie 1995 în cimitirul mare din Luizi Călugăra (BC). Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la acest eveniment petrecut în spitalul CFR 2 din București.

Părintele Gheorghe Patrașcu OFMConv.; 25 de ani de la nașterea sa pentru cer - © Arhiva OFMConv.

Distribuie cu:

„Rugăciunea mea a fost ascultată, căci tu m-ai salvat de la pieire şi m-ai smuls din timpul cel rău. De aceea, te voi mărturisi, te voi lăuda şi voi binecuvânta numele Domnului” (Sir 51, 11-12).

Nu sunt dintre cei care l-au cunoscut direct și nici foarte bine pe „părintele Patrașcu”. Eram prea mic pe când părintele se apropia de ultima etapă a vieții sale, ca să-mi pot da seama ce putea reprezenta el pentru Biserică, Ordin și Provincie.

Primele amintiri cu chipul părintelui Patrașcu, pe care le păstrez aievea în memorie, și care-mi vin în minte și acum când mă gândesc la el, sunt, cel mai probabil, de prin anii ’90.  

Eram ministrant pe atunci, și îmi aduc aminte că într-o zi părintele paroh, Petru Ciocan, pregătise lumea să-l întâmpine cum se cuvinte, „pe Ministrul provincial”, care urma să vină în sat să celebreze Sfânta Liturghie. Știam cu toții că „Ministrul provincial” era și un „fiu al satului”. De fapt, cei mai în vârstă din Buruienești obișnuiesc să spună și astăzi: „Părintele Gheorghe este primul preot și primul om «cu carte» din satul nostru”. Prin urmare, era firesc, cum s-a și întâmplat, ca școala din sat să-i poarte numele. De altfel, părintele Gheorghe a avut o prețuire sinceră față de învățătorii săi din satul natal („au avut asupra mea o înrâurire definitorie în formarea mea intelectuală”, Autobiografie) și de consătenii săi, de vreme ce a ținut să scrie în Testamentul său: „Să nu mă uite și nu voi uita nici eu pe concetățenii mei din satul natal – Buruienești” (Testament, 26 iulie 1979).

Titlul de „Ministru provincial” nu îmi era deloc familiar pe atunci, dar, atât cât puteam pricepe din felul în care-l rostea părintele paroh și din solicitudinea cu care-i pregătea vizita, eram sigur că trebuia să desemneze o persoană „importantă”.

În sfârșit, a sosit momentul sosirii Ministrului provincial. Mulțimea de oameni adunată cu mic cu mare în fața bisericii a început să aplaude cu o vădită bucurie. La rându-i, părintele paroh, după ce i-a sărutat mâna, i-a adresat, adânc emoționat, cuvântul de bun venit.

Atunci l-am privit pentru prima oară cu atenție pe Ministrul provincial, și, trebuie să spun că am avut un sentiment de „nedumerire”, pentru că mă așteptam să fie îmbrăcat și să arate altfel, cumva în felul unui episcop. În schimb, Ministrul provincial era îmbrăcat exact ca părintele paroh, în haina franciscană, pe care nu de mult începuse să o poarte (și această schimbare fusese pentru noi „cei mici” ceva foarte surprinzător), lipsit de orice semn distinctiv, bătrânel, mic de statură și tras la chip. Doar ochelarii pe care-i purta și care-i acopereau o bună parte a chipului ascetic, îndărătul cărora se mișcau doi ochi vioi, îi dădea o alură de om venerabil, umil și înțelept.

Ulterior, l-am mai văzut de câteva ori sporadic, și, în ciuda faptului că nu mai era „Ministrul provincial” ci „Magistrul de novici”, nu se schimbase deloc: dimpotrivă emana aceiași pace, simplitate, umilință și înțelepciune pe care le sesizasem cu ani în urmă.

Cu timpul am putut afla multe despre părintele Patrașcu, și mai ales:

ce a însemnat el pentru Provincia Franciscană: profesor de Sfânta Scriptură și de Drept Canonic la Academia „Sf. Bonaventura” din Luizi Călugăra, director și profesor la Seminarul din Hălăucești, paroh la Luizi Călugăra, Focșani, Târgu Trotuș, Comisar general cu atribuții de Ministru provincial pentru o lungă perioadă de timp (1969-1990), magistru de novici la Luizi Călugăra și Prăjești până la sfârșitul vieții;

câte a pătimit pentru credință: arestat de Securitatea din Bacău în seara zilei de 25 martie 1949, a fost supus, după propria sa mărturie, unor chinuri cumplite: „Mi s-au legat la ambele urechi câte un fir electric ce pornea dintr-un fel de maşină infernală. Când aparatul respectiv a fost pus în priză, am început să fiu scuturat în toată fiinţa, încât credeam că mor… Strigam cât puteam de tare cu vocea: «Doamne mor pentru Tine!»

Au mai trecut câteva zile şi am fost chemat din nou într-o seară la anchetă. De data acesta, mă aştepta o nouă tortură. Deşi eram îmbrăcat cu reverendă, capuciu, cingol şi rozariu – coroană franciscană, cu bocanci în picioare, mi s-a poruncit să şed pe scaun, mi s-au legat cu o sfoară ambele picioare, apoi încovoindu-mi-le spre spate mi s-a pus sub încheietura genunchilor un băţ, care fiind atârnat cu amândouă capetele pe câte un scaun, iar corpul fiind lăsat în jos, tălpile veneau în sus, numai bune de a fi lovite. Patru securişti zdraveni au luat o rangă de fier şi mă loveau peste tălpile picioarelor, când unul,  când celălalt, fiecare aplicându-mi câte 10-15 lovituri. Erau lovituri foarte puternice, care aveau rezonanţă în tot corpul, dar mai ales în creier. După ce mi-au aplicat fiecare câte 40-50 lovituri, mi-au poruncit să mă descalţ de bocanci şi de ciorapi, şi în aceiaşi poziţie m-au bătut peste tălpile goale cu o râncă de cauciuc, aceste lovituri fiind şi mai puternice şi mai grele de suportat. M-au bătut astfel, până când tălpile mi s-au umflat ca două pâini. În această situaţie, m-au ridicat şi mi-au poruncit să fug în jurul camerei, ei aşezându-se pe la colţuri, şi când treceam prin faţa fiecăruia, respectivul ţinea de datoria lui să-mi mai aplice nişte ghionturi în spate. La un moment dat, m-au oprit şi deschizând o uşă ce ducea într-o cameră alăturată, mi-au prins barba în uşă  şi mă ghionteau pe la spate… După ce alergându-mă prin cameră, tălpile mi s-au dezumflat, m-au legat din nou, şi iarăşi mi-au aplicat o serie de lovituri cu rânca de cauciuc. Când tălpile mi se umflau, eram din nou dezlegat şi alungat prin cameră până la dezumflare, pentru ca apoi din nou să fiu legat şi bătut. S-a repetat jocul acesta de 3 -4 ori până spre miezul nopţii, când ei obosindu-se m-au lăsat în pace”.         

Judecat și condamnat de regimul comunist, pe data de 30 august 1950, la 11 ani temniță grea, pentru ridicola acuzație inventată de comuniști: „Crimă contra ordinii sociale”, pedeapsă redusă după recurs la 9 ani de temniță grea; a ispășit pedeapsa în penitenciarele din Galați, Poarta Albă, Canal, „Peninsula”, Sighetu Marmației, Râmnicu Sărat (aici a pătimit 3 ani în „regim celular, singur, într-o supraveghere strictă”); domiciliu forțat la Lătești (Ialomița). Despre această perioadă de persecuție pot fi citite mai multe în cartea sa de memorii: Zile de încercare și de har (Roman, 2002);

– am mai aflat ulterior din cartea Testimoni di Gesù Risorto, scrisă de fostul Ministru general, Lanfranco Serrini, ce a însemnat pentru Ordinul Franciscan Conventual: „Mărturia sa a ținut unită familia religioasă din România căreia i-a dăruit credința sa puternică și i-a lăsat convingerea sa în colaborarea senină și constructivă, printr-un stil caracterizat de caritate și speranță, singurele arme cu care a acționat. A făcut toate acestea fără a ține cont de vârstă, de nenumăratele lipsuri și de greutatea misiunii ce i-a fost încredințată, știind să se adapteze timpurilor în schimbare, percepând perena tinerețe a idealului oferit lumii de Francisc, asumat de el ca misiune oferită fraților săi” (Assisi, 2007);

incontestabila sa autoritate spirituală: formator al multor generații de seminariști și novici, director spiritual la Seminarul din Iași, predicator de misiuni și exerciții spirituale, prieten și bun colaborator al episcopilor, preoților, persoanelor consacrate, îndrumător și sfătuitor al multor persoane aspirante la o formă de viață religioasă, trăitor și promotor al evlaviei Maicii Domnului, care a voit să-l însoțească în Casa Tatălui tocmai în ziua de 11 februarie, când Biserica Catolică celebrează comemorarea Sf. Fecioare Maria de la Lourdes. Ar fi dorit mult, potrivit celor care l-au îngrijit în ultimele zile, să mai fi putut face, împreună cu ei, un pelerinaj la Lourdes, dar Domnul a avut alt plan cu el;

aplecarea sa spre învățătură și cultură, sensibilitatea sa literară și poetică, calități pe care le-a pus în slujba Provinciei și a Bisericii locale în calitate de profesor, director de seminar, traducător, autor de meditații, conferințe, traducător de opere spirituale, corespondență și dialog cu diferiți oameni de cultură.

Personalitatea părintelui Patrașcu așteaptă încă o mână pricepută de care să fie redată cu măiestrie, cu atât mai mult cu cât, pierderea „giganților” duce inevitabil la pierderea contactului și familiarității cu profilul de frate pe care ei l-au întrupat ca protagoniști ai istoriei Bisericii, ai Ordinului și Provinciei.

Citind într-o zi din Istoria ca viitor a Anei Blandiana, am dat peste un text cu referire la o mare personalitate a istoriei românești, Constantin Brâncoveanu. M-am gândit că textul cunoscutei scriitoare s-ar putea referi, firește păstrând cuvenitele proporții, și părintelui Pătrașcu, motiv pentru care îmi permit să-l împrumut în loc de concluzie: „Există personalități al căror destin reușește să atingă o valoare simbolică atât de înaltă, încât posteritatea lor rămâne vie pentru simplul motiv că epocile posterioare simt nevoia nu numai să se raporteze la modelul pe car el reprezintă, ci să îl reformuleze iar și iar în funcție de evoluția istorică, așezându-l în viitorurile succesive, ca pe un etalon capabil să le măsoare” (Istoria ca viitor, p. 57)

„Amintiţi-vă de conducătorii voştri… şi, considerând împlinirea vieţii lor, imitaţi credinţa lor! Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în veci” (Evr 13,7).

Dumnezeu să-l primească în rândul fericiților din cer!

* * *

Alte materiale despre pr. Gheorghe Patrașcu puteți găsi aici:
Mesagerul sfântului Anton: Părintele Gheorghe Patrașcu, portret de frate
Editura Serafica: Zile de încercare și de har
Film documentar: Zile de încercare și de har

Distribuie cu: