Servant leadership sau slujire? - © Foto Jon Tyson

Distribuie cu:

Am spune, în primă analiză, un şef exemplar, aproape ca în poveşti. Atât de exemplar, încât îţi vine să-l clasifici: e liric, e naiv, e şmecher (urmăreşte ceva?), eventual, în ipoteza cea mai bună, e vreun convertit, un sfânt? Şi, totuşi, nu glumim. Nu este doar un exerciţiu. Există şi astfel de atitudini, nu servile, nu neapărat duhovniceşti, ci uneori doar pur capitaliste.

În anii ’60 a apărut, în Occident, un termen (şi un comportament) numit servant leadership („conducere prin slujire”). Cel care l-a emis a fost Robert K. Greenleaf. Manager şi scriitor, Greenleaf va publica ulterior, în anii ’70, un eseu în care enunţa două principii: şeful este „şef” doar pentru că slujeşte şi cel care slujeşte este şef. Sigur, într-un context în care autoritatea prin putere domina (şi încă domină), astfel de afirmaţii par stridente. „Ori este şef, ori slujitor?”, te întrebi nedumerit. Dar calculul capitalist rezolvă şi acest conflict. Nu-l pui pe şef degeaba să transpire – ne convinge Greenleaf –, nu-i ceri să-şi dezlipească spatele de pe fotoliu, să îşi ia halatul şi să-şi ardă energia slujind obositor prin fabrică, ci totul are un motiv adânc şi calculat. Servind, un astfel de şef optează pentru o altfel de manieră de a fi eficient: prin propriul exemplu. Exemplul său nu doar îi uimeşte pe subordonaţi, ci îi şi motivează, îi coagulează, le oferă un confort relaţional, emoţional. Apoi, acesta va susţine productivitatea şi, bineînţeles, doritul profit. Înseamnă că o asemenea „slujire” e chiar o afacere eficientă! Ulterior, portretul unui servant leader va fi îmbogăţit de diferiţi cercetători cu alte trăsături esenţiale: altuism, ascultare, empatie, conştiinţă, grijă faţă de binele celuilalt, spirit de sacrificiu etc. Până aici e captivant (îţi vine să-ţi verifici şeful!). Pare o scenă izvorâtă din peisajul biblic şi conciliată cu valorile spirituale.

Totuşi, discernământul este necesar. Deşi comportamentul unui astfel de leader este preţios, el e distinct de ceea ce reprezintă slujirea biblică, spirituală, pe care o propune Dumnezeu din multe puncte de vedere. În timp ce un astfel de leader îşi dobândeşte autoritate, de data aceasta nu în mod rudimentar prin piept încordat, vocabular strident şi încruntarea genelor (eventual cu sancţionări rapide, vehemente), ci printr-o formă atentă, delicată, chiar subtilă, apelând şi la forme concrete de „jertfă de sine”, un slujitor evident nu urmăreşte nimic altceva, decât iubirea dezinteresată. Slujirea creştină este net distinctă: este fără interese, gratuită. Indiferent de ce produce (iar uneori nici nu produce roade), ea nu este un procedeu, sau o metodă ca „să funcţioneze treaba bine”. Ea este însăşi iubirea cea mai profundă. La rândul său, iubirea nu poate fi (nici măcar în vis) „pe interese”. Nu ar mai fi iubire, ci doar un joc de teatru, poate bine exersat cu scopul de a-l seduce, indecent, pe celălalt. Atât. Iată distincţia dintre „slujire” şi servant leadership. Fără a-i anula eficienţa, trebuie să recunoaştem că aceasta din urmă este doar o tehnică.

Mântuitorul ne-o confirmă, în mod repetat, că slujirea este cu totul alta. În clipa în care însuşi Învăţătorul, la Cina de pe urmă, în genunchi, cu umilinţă, le spăla picioarele discipolilor săi, lăsa în urma sa şi o poruncă: „Să vă iubiţi cum v-am iubit şi eu pe voi” (In 13,34). De ce? În niciun caz dintr-un capriciu arbitrar, ci îi propunea omului o variantă de a-şi trăi corect menirea. El însuşi va sublinia că scopul vieţii sale nu era acela de a fi slujit, ci de a oferi slujire (cf. Mc 10,45). Şi tocmai de aceea ne propune aceeaşi atitudine şi nouă, deoarece slujirea devine posibilitatea şi onoarea (unică!) prin care omul îşi va trăi asemănarea sa cu Dumnezeu, cel care ne slujeşte într-un mod total şi dezinteresat până la dăruire.

* * *

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 158, ianuarie-februarie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: