Dumnezeu este bun

Distribuie cu:

Însă nu este uşor, simplu să spui că Dumnezeu este bun. Mulţi, foarte mulţi sunt cei ce abandonează credinţa, tocmai pentru că li se pare că Dumnezeu nu este bun. E suficient, spun ei, să urmăreşti ştirile, să vezi câtă nedreptate, câtă violenţă, câtă suferinţă neînţeleasă este prezentă în viaţa noastră, a semenilor noştri. Mai mult, dincolo de ceea ce am putea observa privind afară, fiecare dintre noi experimentează suferinţa pe propria piele. E un adevăr evident. Ce înseamnă, atunci, convingerea interioară că Dumnezeu este bun? Nu ar fi mai bine să încetăm să ne iluzionăm şi să lăsăm ca fiecare să aibă grijă de sine, iar cu ceea ce îi stă în putere, evitând suferinţa, să îşi construiască propria fericire?

Nu e nimic nou aici. Deja Epicur se exprima în acelaşi sens, spunând că, dacă Dumnezeu e bun, atunci bunătatea lui ar trebui să fie vizibilă în cei ce îl urmează, să se oglindească în fericirea şi bunăstarea lor. Însă cum cei ce îl urmează nu sunt mereu şi indiscutabil fericiţi, prin urmare, fie că Dumnezeu nu e bun, fie el nu e atotputernic. Sau, mai mult, el nu e nici bun şi nici atotputernic. Creştinii nu reprezintă astăzi un grup social privilegiat, scutit de orice probleme. Dimpotrivă, privind la multitudinea de persecuţii pe care creştinii le întâlnesc nu doar în ţări îndepărtate, ci şi în Europa anticreştină, întrebarea lui are parcă şi mai mult sens. Cum poate fi Dumnezeu bun?

Punctul de vedere al lui Epicur, empiric şi materialist, nu a fost uitat în sertarele istoriei, ci este însă de o mare actualitate. Căci printre principalele cauze ale ateismului este prezenta răului. Cum pot eu să cred, atunci când copii nevinovaţi mor, când e aşa de multă violenţă în Biblie? Mai este loc pentru un Dumnezeu bun, atunci când răul este prezent în însăşi Biserica lui Dumnezeu?

Sfântul Paul anunţa deja aceste întrebări atunci când, scriindu-le corintenilor, spunea că ceea ce predică el – crucea – este scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni (cf. 1Cor 1,23). Însă el nu se resemnează, ci anunţă că aceeaşi cruce în care vede suferinţa extremă este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru cei chemaţi la credinţă. Ce fel de putere şi înţelepciune rezidă în suferinţa unui muribund nevinovat? Nu este mai degrabă absurd să afirmi asta?

Bunătatea lui Dumnezeu nu se poate identifica cu ceea ce înţelepciunea omenească defineşte ca fiind bun. Punctul nostru de vedere este limitat, adaptat capacităţilor noastre. Ea, bunătatea divină, nu se opune bunătăţii omeneşti, însă o depăşeşte, o perfecţionează. Măsura acestei bunătăţi este mântuirea veşnică, aşa cum suferinţa cea mai mare în faţa lui Dumnezeu nu este moartea, ci condamnarea veşnică. Totul trebuie privit relativ la aceste două repere care lămuresc înţelegerea creştină asupra binelui şi a răului. Binele cel mai mare este a beneficia de iubirea lui Dumnezeu acum şi pentru toată veşnicia. Dumnezeu este bun, căci el este iubire.

Însă este greşit şi periculos chiar să vedem bunătatea lui Dumnezeu, precum cea a unui bunic, cumva naiv, care cu orice preţ se străduieşte să îndeplinească dorinţele nepoţilor săi, fără niciun discernământ, voind doar ca toţi să fie mulţumiţi, iar el să aibă linişte şi recunoştinţă din partea lor. Un Dumnezeu care, fără nicio distincţie, ascultă şi îndeplineşte toate doleanţele fiilor săi nu e un Dumnezeu creştin. Credinţa, de altfel, nu măsoară bunătatea cu mulţumirea de sine; totul e bine, căci toate dorinţele mele se împlinesc. Bunătatea lui Dumnezeu, iubirea lui doreşte ca eu, ca fiecare om, evitând condamnarea veşnică, să fie mântuit, să se bucure nemijlocit de comuniunea cu el. Altfel spus, Dumnezeu vede un bine superior care rămâne ascuns de multe ori percepţiei noaste. El ni se revelează atunci când în rugăciune aşezăm inteligenţa noastră în lumina harului.

Dumnezeu doreşte binele nostru, aşa cum din iubire trebuie să doresc binele persoanei iubite. Iubirea lucrează pentru ca acest bine să se realizeze inclusiv prin efort, încercări şi suferinţe. Un părinte din iubire faţă de copilul său nu îi înlătură din calea sa orice efort, sacrificiu, examen. Însă el veghează ca toate aceste experienţe să întărească, să construiască persoana, nu să o descurajeze. Iar copilul, recunoscând iubirea părinţilor, îşi orientează viaţa şi pentru a răspunde acestei iubiri. Iubirea care exclude orice efort, ne amintea papa Benedict al XVI-lea, nu este credibilă. Dumnezeu ne iubeşte şi ştie că noi putem să ne schimbăm, să desăvârşim existenţa noastră pentru a deveni moştenitori ai împărăţiei sale. El ştie că noi trebuie să ne sfinţim pentru a ne conforma iubirii pe care o primim de la el. De aceea ne călăuzeşte pe acest drum, dorind ca tot ceea ce întâlnim pe parcursul vieţii să ne facă să creştem în sfinţenie.

Răspunsul ultim la problema bunătăţii lui Dumnezeu este crucea lui Isus, aşa cum amintea sfântul Paul. Ea este puterea lui Dumnezeu. Iubirea şi comuniunea lui Isus cu Tatăl ceresc nu pot fi separate de ură, de moarte. Isus se abandonează cu totul voinţei Tatălui în încrederea că el nu îl va abandona, însă împrumutând cuvintele psalmului 21, îi invită pe cei adunaţi să privească cu ochii Tatălui istoria mântuirii, să descopere dreptatea şi lucrarea lui. În mod paradoxal, atunci bunătatea lui Dumnezeu este evidentă în mijlocul suferinţei, deoarece aceasta nu este mai puternică decât iubirea şi voinţa lui Dumnezeu. Nimic nu poate opri bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, care vrea şi realizează mântuirea noastră, decât refuzul nostru liber asumat. Poarta de intrare a răului – spunea sfântul Padre Pio – este propria noastră voință, care, consimţind răului, ne face complici şi vulnerabili în faţa răului, separându-ne de bunătatea lui Dumnezeu.

* * *

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 158, ianuarie-februarie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: