Spiritualitatea Veronicăi Antal
În exortația apostolică despre chemarea la sfințenie în lumea contemporană, Gaudete et exsultate, publicată recent de către papa Francisc, ni se amintește că „pentru un creștin nu este posibil să se gândească la propria misiune pe pământ fără a o concepe ca un drum de sfințenie, pentru că, «de fapt, aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră»” (1Tes 4,3).
Distribuie cu:
Sfinții sunt acele persoane care-l aleg pe Isus pentru El însuși și își dăruiesc viața împreună cu El semenilor lor. Acesta este și motivul pentru care, în primele decenii creștine, creștinii își spuneau „sfinți” (cf. Fap 9,32; 2Cor 13,12; Fil 4,22; Evr 13,24; Rom, 16,15); pentru că prin felul lor de a gândi și de a trăi îl mărturiseau pe Cel pe care ei îl celebrau și-l întâlneau la „frângerea pâinii”.
Într-adevăr, temeiul oricărei vieți sfinte este Euharistia, în care „Unicul Absolut primește cea mai mare adorație care i se poate da în această lume, pentru că însuși Cristos se oferă. Și atunci când îl primim în împărtășanie, reînnoim alianța noastră cu el și îi permitem să realizeze tot mai mult acțiunea ce ne transformă viața” (Gaudete ed exsultate, 157).
Viața sfinților, unită și oferită cu Cristos slujirii semenilor, își afla izvorul și sensul deplin în trăirea spiritualității euharistice, care trece astăzi printr-o perioadă de impas, manifestă în primul rând prin pierderea sensului „euharistic” al vieții creștine și de aici, fenomenul absenteismului multor credincioși și mai ales a tinerilor la Sfânta Liturghie, participarea formală, plictisită și mecanică la celebrările euharistice, reducerea Sfintei Liturghii la o devoțiune trăită din obișnuință, datorie sau de „ochii lumii”; lipsa cel puțin a unui moment săptămânal de adorație euharistică; mai există și situații în care participarea la celebrarea euharistică se bazează mult pe simpatia de care se bucură preotul celebrant, felului său „altfel” de a fi și celebra, într-un cuvânt „carismei” sale care electrizează grupul credincioșilor, le transmite emoții puternice și trăiri senzaționale.
Spiritualitatea euharistică, trăită cu multă fervoare de creștinii catolici mai ales în timpurile de încercare ale Bisericii – prigoane, erezii, scandaluri -, are nevoie astăzi de o renaștere, de o reîmprospătare, de o reînsuflețire, întrucât euharistia este și rămâne „izvor şi culme a întregii vieţi creştine” (LG 11).
În acest sens, cred că ne putem lăsa ajutați cu toții de Slujitoarea lui Dumnezeu, Veronica Antal care a trăit spiritualitatea euharistică, în condițiile vremii sale, în mod exemplar. Dacă noi citim viața Veronicăi și la sfârșitul lecturii eliminăm participarea ei la Sfânta Liturghie, precedată întotdeauna de recitarea sfântului Rozariu, precum orele neîntrerupte de adorație petrecute în bisericuța din sat, vom observa că viața ei este, de fapt, lipsită de ceva fundamental, care luminează tot itinerariul ei de credință și dă sens sfârșitului ei tragic și cumplit.
Veronica a înțeles că participarea la Sfânta Liturghie înseamnă, de fapt, celebrarea dăruirii de sine împreună cu Cristos semenilor săi; înseamnă confirmarea vieții care, împreună cu Cristos, se face pâine și hrană pentru aproapele. De altfel, dacă orientarea vieții creștine dobândește această formă vizibilă, ea se va deosebi clar de viața lumii a cărei logică este construită pe principiul: „Trăiește pentru tine și bucură-te de această viață!”
Sfințenia întemeiată pe prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie, manifestă și menține în lume viața lui Dumnezeu, Cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3; Ap 4,8). Tocmai din acest motiv ea nu poate fi mimată sau prefăcută, ci pur și simplu reală și autentică. Mărturiile despre viețile sfinților confirmă acest lucru: în viața lor, și mai ales după moarte, au fost imediat considerați și aclamați sfinți.
Mărturiile ne spun că în ziua în care tânăra Veronica Antal și-a întâlnit Mirele ceresc – cu câteva ore înainte tocmai îi spusese prietenei sale Ana cuvinte tainice și profetice: „Am să fac o nuntă frumoasă cum nu a mai fost”? – prin sat se spunea că a murit martiră, recunoscându-i-se astfel viața sfântă pe care o dusese. Și în astfel de momente lumea spune ceea ce simte, nu ceea ce i se pare, își închipuie sau dorește. În cazul Veronicăi, moartea sa eroică, a fost văzută imediat de oamenii credincioși, ca o încununare și confirmare a unui drum autentic de credință pe care ea l-a parcurs, și care a fost adânc ancorat încă din fragedă vârstă în acea taina euharistică în care, cum spunea sfântul Francisc, Isus „ni se dăruiește în întregime” (FF 221).
Veronica a înțeles că dacă Dumnezeu i se dăruiește în mod real și „în întregime” în Sfânta Euharistie, aceiași totalitate trebuie să caracterizeze și gestul ei de dăruire, motiv pentru care a voit să scrie și a rămas scris pentru totdeauna: „Eu sunt al lui Isus și Isus este al meu.”
Sensul deplin al totalității și radicalității acestei decizii poate fi înțeles doar dacă ținem cont de spiritualitatea euharistică a Veronicăi ce-i luminează întreaga viață: „Îmi amintesc – dă mărturie o prietenă de-a ei din Hălăucești – cum într-o zi geroasă de iarnă, a venit la mine îmbrăcată cu un suman noatin de casă, acoperită de promoroacă și pe jumătate înghețată, și, în timp ce eu o compătimeam, ea mi-a spus: «Nu-i nimic, lele Viroană! Nu-i nimic, bine că m-am împărtășit»”. Dintr-o mărturie a prietenei sale Eleonora aflăm că „Veronica avea o predilecție deosebită față de ora de adorație, mai ales în joile care urmează după Pași, până la sărbătoarea Trupului Domnului… Pentru ea, Joia Verde era sărbătoarea sărbătorilor”. În timp ce bădița Ghiță clopotarul mărturisește: „Ne adunam 20-30 de persoane la biserică, unde făceam ora de adorație în fiecare joi noaptea spre vineri. Parcă o aud pe Veronica, cu vocea ei frumoasă și puternică, cântând la aceste ore”.
Veronica se hrănea cu Isus pentru a-L da hrană celorlalți; îl primea în Pâinea euharistică pentru a se face la rândul ei pâine pentru ceilalți; îl adora în Preasfântul Sacrament pentru a-L putea recunoaște și sluji ulterior în semenii săi, mai ales în cei săraci și nevoiași; îl primea în inima ei pentru a I-o putea dărui total și fără rezerve în fiecare zi.
Ne amintim că imediat după anul dedicat sfântului Rozariu (2003-2004), sfântul Ioan Paul al-II-lea deschidea Anul Euharistiei (2004-2005), an în care regretatul Papă chema întreaga comunitate creștină să fie sensibilizată să facă din acest sacrament inima vieții sale. Și tot atunci, într-un document al Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, intitulat Anul Euharistiei: sugestii și propuneri, eram sfătuiți ca prin cateheze și formare să înțelegem Euharistia „nu numai în aspectele celebrative, ci și ca proiect de viață, la baza unei autentice «spiritualități euharistice»[…] Euharistia ne face sfinți și nu poate să existe sfințenie care să nu fie întemeiată pe viața euharistică. «Cine mă mănâncă, va trăi prin mine»” (In 6,57). „Acest adevăr – citim în același document – este mărturisit de «sensus fidei» al întregului popor al lui Dumnezeu. Însă sunt în mod special martori ai acestui adevăr sfinții, în care strălucește misterul pascal al lui Cristos. Ioan Paul al II-lea a scris în Ecclesia de Eucharistia, nr. 62: «Dragi frați și surori, să frecventăm școala sfinților, mari tâlcuitori ai evlaviei euharistice. În ei, teologia euharistică dobândește întreaga splendoare a trăirii, ne „contaminează” și, ca să spunem așa, ne „încălzește”. Este ceva valabil pentru toți sfinții»”.
Nu trebuie uitat, că Veronica și-a trăit încununarea eroică a credinței și vieții sale curate, în timp ce se întorcea acasă de la Hălăucești, unde tocmai participase la celebrarea Sfintei Liturghii.
În sfârșit, sfântul Rozariu, despre care Veronica obișnuia să spună că este „arma ei pe care nu o putea lăsa niciodată atunci când pornea la drum” – o pregătea întotdeauna sufletește pentru întâlnirea Celui pe care-l iubea mai presus de toate și tot cu ea în mână și-a apărat până la moartea frumusețea și curăția trupească și sufletească.
Viața, consacrarea, curăția, martiriul și sfințenia Veronicăi Antal capătă într-adevăr sens în lumina spiritualității sale euharistice și pot fi propuse în aceiași lumină credincioșilor și tinerilor de astăzi ca model de reînnoire a vieții de credință și de sfințenie prin reluarea participării cât mai frecvente la Sfânta Liturghie, spovada și împărtășania cât mai deasă, găsirea săptămânală a unui timp dedicat adorației euharistice, reluarea împărtășirii spirituale, oferirea micilor sacrificii lui Isus, reconsiderarea tăcerii, comuniunii și bucuriei spirituale, promovarea catehezelor și formării euharistice mai ales în rândul tinerilor, căci da, „Biserica trăiește din Euharistie” (Ecclesia de Eucharistia, 1).