A fi… pentru a face
Îi vezi (fără să vrei) pe unii că sunt extrem de ocupaţi. Aleargă întruna, încoace şi încolo, se întorc grăbiţi şi pleacă iar, se duc, rezolvă, se implică… Îţi vine să te simţi şi vinovat că nu te mişti la fel ca ai. Astfel de inşi, în schimb, nu pot să stea! Să stea aiurea? În niciun caz! Ei nu, nu-şi permit măcar să doarmă. Şi noaptea îşi găsesc câte ceva de rezolvat. Iar ziua o iau iar de la capăt… Adesea îşi sacrifică chiar propria persoană şi se ocupă în detaliu de ceilalţi… Oare ce au în cap?
A fi... pentru a face
Distribuie cu:
În cadrul terapiei bazate pe scheme cognitive s-a depistat o formă de comportament: „capcana subjugării”. Alunecă într-însa indivizi supraaglomeraţi. Şi se aglomerează pentru că: fie nu au curajul să refuze, fie nu sunt în stare să îşi spună punctul de vedere, fie se simt culpabili dacă stau, sau şi-au propus să ispăşească vreo eroare personală. Motivul implicării lor nu e de fiecare dată caritatea. Nu pietatea şi dragostea de Dumnezeu îi mână spre aşa ceva (deşi nu e exclusă nici această opţiune). Adesea însă culpabilitatea e „de vină”. De fapt, ei nu se iartă. Se simt nedemni şi vinovaţi, pentru ce au făcut (recent, sau mai demult). Îi urmăreşte sentimentul cronic că prea mare e greşeala şi prea puţin realizează. Tocmai de asta, „aleargă” acum preocupaţi şi compulsiv încoace şi încolo: să-şi vindece blamarea personală. În fapt, şi-au încropit (inconştient sau conştient) un mod de a recompensa eroarea: prin sacrificiu personal… convinşi că ei nu merită nimic, aleg să se jertfească pentru alţi. Nu îşi îngăduie „să stea degeaba”, nu se gândesc să se ocupe şi de viaţa personală: nu-şi dau timp. S-ar învinovăţi, dacă ar face treaba asta şi mai mult!
Pe lângă această atmosferă, aceeaşi inşi trăiesc interior nevoia de a fi recompensaţi. Pe undeva, aşteaptă să fie încurajaţi pentru efortul lor, măcar să fie respectaţi pentru întreaga „alergare”. În caz că nu-i observi, te atenţionează serios: „Nu vezi că mă sacrific? Nu-ţi pasă că muncesc? Mă vezi cumva că stau degeaba?…”. În schimb, când e nevoie să refuze, nu ştiu să fie asertivi. Nu pot să spună „nu” când li se cere ajutor (ar fi din nou culpabili!).
De fapt, acest comportament nu se formează brusc şi din nimic. Problema e mai veche: fie părinţii i-au contagiat cu stări de vină prin judecata şi condiţionarea lor, fie prietenii, educatorii, formatorii i-au dezorientat prin exigenţa lor, fie ei înşişi s-au lăsat influenţaţi de alte conjuncturi. Practic, au copiat tiparul existenţial pe care l-au văzut (de mici) la cei din jur. Acum, nu ştiu să fie altfel, ci, pur şi simplu, îşi continuă „justificaţi” capcana ce le-a fost livrată.
Sigur că treaba asta nu e un blestem. Nu este nimeni condamnat să vieţuiască chiar aşa. Stilul de viaţă se poate vindeca. În primul rând, e necesar să îi iertăm pe cei ce ne-au orientat greşit în viaţă (de multe ori, ei înşişi au acţionat inconştient şi nu din vina lor). Apoi, e salutar să învăţăm a ne ierta pe noi. Nu câştigăm nimic, dacă ne pedepsim într-una. Dimpotrivă, avem enorm de progresat, când ne împrietenim cu noi. În al treilea rând, este benefic să dobândim o calitate asertivă în comportament: să spunem „da” şi „nu” când e nevoie. Nu e moral să spunem „da” oricui, oricum. Ne-am compromite şi ne-am păcăli fiinţa că suntem cuminţi. A spune „nu” poate la fel de bine să păzească sufletul de vicii şi frivolităţi. Depinde când şi cui îl pronunţăm. Iar în al patrulea moment, a cam sosit timpul să ne gândim (şi) la noi. Nu e corect să ne iluzionăm că facem treabă, dacă ne sacrificăm. Adesea, sacrificiul (cel) mai mare e să stăm cu noi: să acceptăm cum suntem, să desluşim cum funcţionăm, să ne iertăm, să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cum ne-a creat şi să începem „să fim”. Viaţa nu se conjugă prin „a face” mai mult decât prin „a fi”. M. Eckhart ne amintea că sfinţenia nu se trăieşte niciodată prin „a face”, ci prin „a fi”. Însă acest „a fi” e totul, va completa A. Goettmann.
Apoi, putem relua şi sacrificiul şi grija pentru ceilalţi, şi alergatul încoace şi încolo… Însă, de data aceasta, o facem cu conştiinţa lui „a fi”. Trăim momentul de slujire cu pace profundă, livrată de caritate adevărată, nu îmbibaţi de culpabilitate. De data aceasta, dăruirea devine o alegere deliberată, necondiţionată. Numai aşa privim şi înţelegem gestul divin al lui Cristos murind pe cruce. El se sacrifică, dar nu împins de culpe patologice. Mobilul acţiunii sale e iubirea. Numai aceasta împlineşte. Dacă am înţelege şi doar o fărâmă din intensitatea sa, ne-am transforma total! Şi, în acelaşi timp, ne-am reformula izvorul real al dăruirii noastre.
***
Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXV, nr. 147, martie-aprilie 2018.
