Loading...

Semnal editorial: Arta şi estetica franciscană din secolele XIII-XIV

Dincolo de toate acestea, observă ataşamentul şi dragostea lui Francisc de Assisi faţă de frumosul artistic, dragoste ce a trezit în pictorii secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cum ar fi Cimabue („Maica Domnului cu Pruncul şi sfinţii”) şi Giotto („Stigmatele sfântului Francisc”), dorinţa şi posibilitatea realizării unor opere artistice cu o înaltă încărcătură spirituală.

Semnal editorial: Arta şi estetica franciscană din secolele XIII-XIV.

Distribuie cu:

Arta şi estetica franciscană din secolele XIII-XIV. Explorări hermeneutice şi comparative, cartea semnată de Eugen Răchiteanu, apărută la Editura Fundaţiei Academice Axis (ISBN 978-606-8528-16-8), se situează la confluenţa dintre istoria artei si filozofie. Primul domeniu este explorat cu uneltele iconografiei şi iconologiei, iar filosofia este asumată prioritar din unghiul esteticii speculative.

Care este motivul principal al tratării acestui subiect? Simplu: interesul trezit în mediile universitare din Italia şi România îi dau autorului convingerea necesităţii de a dezvolta viziunea despre viaţă prin prisma artei – într-o abordare hermeneutică. Mai precis, autorul îşi îndreaptă atenţia spre tradiţia şi inovaţia în arta iconografică conform scrierilor lui Bonaventura, Ubertino da Casale şi ale altor reprezentanţi, încheind cu inflexiuni medievale în iconografia franciscană. Din perspectiva estetică, cea de pe urmă, înseamnă descrierea particulară a unui subiect privind conţinutului imaginii, cum ar fi: mesajul, interpretarea, compoziţia şi numărul de personaje folosite, plasarea lor şi gesturile acestora. Subiectul iconografic referitor la spiritul franciscan primar, ca prototip al acestui segment, se constituie plecând de la iconografia dedicată sfântului Francisc de Assisi şi altor sfinţi franciscani. Drept consecinţă – este convins părintele Eugen Răchiteanu – omul însuşi, contemplând arta, devine icoană a lui Dumnezeu, realitate manifestată prin intermediul cultului faţă de arta sacră. Dincolo de toate acestea, observă ataşamentul şi dragostea lui Francisc de Assisi faţă de frumosul artistic, dragoste ce a trezit în pictorii secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cum ar fi Cimabue („Maica Domnului cu Pruncul şi sfinţii”) şi Giotto („Stigmatele sfântului Francisc”), dorinţa şi posibilitatea realizării unor opere artistice cu o înaltă încărcătură spirituală. O interpretare mai realistă a artei picturale, cu un ton mai sincer, chiar dacă uneori rustic, îşi află locul de început în regiunea Toscana. Aşadar, arta creată nu e decât o modalitate de exprimare a mesajului evanghelic, cu scopul de a fi înţeleasă şi contemplată în adevăratul ei sens, deschizându-se fascinaţiei faţă de tot ceea ce este frumos şi adevărat.

Opera Lignum vitae (Bonaventura,1260) cuprinde meditaţii despre misterul originii lui Isus Cristos, al Pătimirilor şi al Glorificării Sale. Subiectele alese se concentrează pe compasiunea şi smerenia lui Isus Cristos, dar şi pe virtuţile ivite la persoanele care meditează asupra acestor mistere. Percepută de artişti ca schemă complexă şi totodată completă a vieţii, pătimirii şi glorificării Mântuitorului, a fost transpusă în picturi în decursul secolului al XIV-lea. Spre exemplu, în opera Lignum vitae, pictată la Florenţa de către Taddeo Gaddi în sala de mese a conventului Santa Croce (acum Muzeul Operei Santa Croce), Bonaventura împărtăşeşte cu Francisc de Assisi aceeaşi poziţionare de la picioarele Crucii-Arbore. Îmbrăcat în haină franciscană şi cu mitra episcopală, Bonaventura şade la pământ şi scrie pe un pergament primul vers („O crux frutex salvificus”) dintr-un imn inserat în opera sa. „Aici – conchide preotul Eugen Răchiteanu – opera scoate în evidenţă esenţa intelectuală şi spirituală a Ordinului, pe când sfântul Francisc, îndreptat cu evlavie spre cruce, reprezintă vocaţia mistică originală”.

Dacă la Bonaventura lucrurile au stat astfel, celălalt autor adus în discuţie de părintele Răchiteanu, Ubertino da Casale, pare că vrea să se depăşească pe sine în înţelegerea unor problematici filosofice şi teologice despre sacrificiul lui Cristos pe cruce. În perioada petrecută ca profesor la şcoala pariziană şi mai apoi în conventul Verna – Italia, da Casale reuşeşte, în anul 1305, să finalizeze unul dintre cele mai faimoase tratate: „Arbor vitae crucifixae Jesu”, ce avea să aibă un puternic ecou în filosofia şi spiritualitatea franciscană. Încă necunoscută spaţiului filosofic românesc, opera ubertiniană („Arbor vitae crucifixae Jesu”) inspirată de ca a lui Bonaventura („Lignum vitae”), va fi folosită de teologii şi filosofii franciscani în tratarea dimensiunii kenotice a lui Isus Cristos.

Studiului comparativ Lignum vitae şi Arbor vitae crucifixae Jesu ce apare în iconografia franciscană, în primul rând, ca expresie despre adevăr, principiu de înălţare şi trăire morală pentru dezvoltarea simţurilor superioare şi puternic vehicul de transmitere a unui anumit mesaj, a putut fi înţeles numai în lumina învăţăturii creştine. Bonaventura se referă la faptul că Dumnezeu, în marea sa iubire faţă de om, l-a trimis pe Fiul său Isus Cristos, care întrupându-se a devenit om ca toţi oamenii, prin aceasta voind să sfinţească materia. Iconografia conciliază dualitatea dintre materie şi spirit, adaugă preotul E. Răchiteanu. Bonaventura şi, în mare măsură, Ubertino, nu deviază de la schema tradiţională a Arborelui, imagine a vieţii. Viziunea bonaventuriană despre viaţă şi despre frumosul din univers este îndreptată spre o continuă schimbare a acestora, o actualizare, întrucât la baza reflecţiilor se găseşte omul dotat cu o gândire şi dispus să accepte continua interpretare simbolică a lumii. Ubertino ne propune o filosofie a iubirii faţă de natură, o atitudine existenţială de respect faţă de toată creaţia universului. Cunoaşterea şi ştiinţa nu sunt o aluzie a domniei omului asupra naturii, ci mai degrabă instrumentul care-i permite convieţuirea. Specific lui Ubertino e tocmai găsirea mijloacelor de apropiere de ceea ce este viaţă, de ceea ce este frumos şi bun. Însă, ambii autorii privesc frumosul şi arta dintr-o perspectivă gnoseologică şi, totodată, metafizică. Din punct de vedere etico-religios, ei plasează contemplarea valorilor estetice într-o etapă semnificativă a omului orientat spre contemplarea lui Dumnezeu, având ca scop ultim fericirea.

La final, părintele Eugen Răchiteanu subliniază faptul că în sfera iconografiei franciscane estetica a devenit o preocupare, dar şi o provocare pentru şcoala filosofică de azi: încercând să comunice misterul ce-l reprezintă, ea devine subiect filosofic şi preocupare estetică. Avându-i în frunte pe Bonaventura şi Ubertino da Casale, filosofia franciscană a dezvoltat în mod sistematic şi autentic rolul şi importanţa subiectului Arborele vieţii, prin tratatele Lignum vitae şi Arbor vitae crucifixae Jesu; totodată, valoarea este evidenţiată în bogăţia spirituală şi artistică a temei; împreună, cele două, călăuzesc omul spre a-şi descoperi în sine însuşi dorinţa veritabilă de contemplare a frumosului, aflat în imensul izvor al artei.

Distribuie cu: