Respectul (nu) trebuie meritat
„Comunismul a murit, dar nu odihneşte în pace”, spunea marele mărturisitor al credinţei, venerabilul cardinal Francisc Xavier Nguyên Van Thuân. Nu odihneşte în pace, pentru că sămânţa aruncată în inimile noastre de comunism dă roade pe mai departe. Una dintre învăţăturile otrăvite este şi sintagma, dacă nu chiar crezul, asumat de mulţi oameni: „Trebuie să meriţi respectul meu”.
Distribuie cu:
Fără prea multă dificultate, avem posibilitatea să auzim deseori pronunţarea acestor cuvinte: trebuie să meriţi (sau să-ţi câştigi) respectul meu! Iar aceasta nu numai din partea unei anume categorii de vârstă, sau a unei etnii anume, sau a aparţinătorii vreunei anumite confesiuni. Mi se pare că în spatele acestei învăţături profund nocive se ascunde ceva şi mai grav, şi anume un orgoliu nemăsurat, prin care unul arată că este totuşi „cineva” (chiar dacă de paie), iar celălalt, mai ales cel care nu intră în schemele şi graţiile lui, trebuie să lupte până la epuizare să-i merite cumva respectul.
Acest mod de gândire şi de viaţă este nu numai profund antiuman, ci şi total necreştin. Ce ar fi fost, dacă Dumnezeu i-ar fi creat numai pe oamenii care meritau! Dacă Cristos ar fi murit şi înviat numai pentru cei care meritau acest lucru? Probabil că oamenii aceia s-ar fi numărat pe degetele de la o singură mână. Dar nu, el ne-a creat şi ne mântuieşte în fiecare zi, nu pentru că merităm, nu pentru că îi e milă de noi şi îşi face pomană nouă, muritorilor, ci pentru că ne iubeşte.
Respectul ca să fie respect, trebuie să fie necondiţionat. Te respect pentru că exişti, simplu, fără nicio altă condiţie; te respect şi dacă nu mai exişti, şi dacă ai murit, pentru că, respectându-te, indiferent ce spui sau faci, mă respect pe mine şi mă pun în rândul celor care sunt raţionali. Nu te respect pentru ce faci, pentru ce spui, dacă te comporţi bine sau golăneşte, dacă eşti alb sau negru, dacă ai trei facultăţi sau numai trei clase, dacă eşti ţăran sau orăşean, dacă eşti şef sau un simplu măturător de stradă. Nu te respect pentru că, poate, odată voi avea nevoie de ajutorul tău, ci numai şi numai datorită generozităţii înscrise de Creator în inima mea. Simplu, te respect şi dacă nu ai nicio fărâmă de merit în faţa mea sau a lumii. Nu trebuie să meriţi în niciun fel respectul meu, şi te rog să nu cumva să cauţi aşa ceva. Te respect şi gata! Te respect, în ciuda ta!
Timpul lui „îţi dau, dacă îmi dai” a trecut de mult, iar eu trebuie să înţeleg odată pentru totdeauna, chiar dacă acest „odată” va dura toată viaţa, că ţinta spre care călătoresc este semnată de gratuitate şi gratitudine. Gratuitate pentru că tot ce am primit de la tine, Doamne, l-am primit din iubire dezinteresată, fără niciun calcul meschin; gratitudine pentru că numai tu poţi face aşa ceva cu mine şi în mine. Acelaşi lucru să-l faci, Doamne, şi în mine, faţă de semenii mei. Şi chiar de-aş ajunge ca Iuda sau ca Petru, să te trădez mişeleşte, iubeşte-mă aşa cum ai făcut cu ei, spălându-mi picioarele, fără niciun merit din partea mea; şi chiar de m-aş opune, considerându-mă nevrednic, foloseşte violenţa dragostei tale nemărginite, şi învinge astfel falsa mea umilinţă şi ruşinea de a nu te mai merita. Spală-mi atunci nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul, şi unge-mi faţa cu balsamul blândeţii tale.
Te respect, Doamne, şi-l respect şi pe aproapele meu, fără să caut la meritele nimănui, căci fără tine şi fără semeni aş fi o umbră, care nu ar fi de folos nimănui.
Respectul necondiţionat este semnul unei civilităţi înalte, şi orice societate ce se vrea modernă şi în pas cu timpurile ar trebui să includă în aprecierea ei şi analizarea acestui aspect. Iar dacă vrem să-l avem, nu trebuie să aşteptăm pe nimeni să ni-l înveţe, ci trebuie să-l sugem odată cu laptele de la sânul matern.
„Trebuie să meriţi respectul meu”, „hoţul neprins, negustor cinstit” şi alte asemenea vorbe de „duh rău” ar trebui să dispară din vocabularul omului veacului nostru şi să prevaleze omul pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce face. Numai astfel vom putea spune, cu mare bucurie: „Comunismul a murit, odihnească-se în pace!”. Sau, mai bine: „Ducă-se pe pustii!”.
* * *
Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com