Traseul şi beneficiul crizei
Avem cu toţii (fără să vrem) suficiente „sus-uri” şi „jos-uri”, ce ne conving rapid de instabilitatea noastră. Şi, bineînţeles, deţinem forme inedite de justificare: „În fond, e omeneşte să te înfurii, când nu merge treaba”; „Este normal să te întristezi când iar o dai în bară”. Sau: „Să te bucuri când îţi reuşeşte”. Apoi, ne apărăm, spunând şi celorlalţi că ne-am cam învăţat: „Ştim bine ce nu suportăm şi ce anume ne calmează”.
Traseul şi beneficiul crizei „vârstei de mijloc” - © Jon Tyson / Unslash
Distribuie cu:
Mai grav e însă când se întâmplă „chestii noi” (surprinzătoare), de genul: nu ştim de ce nu mai simţim de la o vreme cum simţeam „odată”, nu ne mai explicăm de unde tensiunea, oboseala, de ce nu ne mai înţelegem… Riscăm chiar să ne speriem de noi!
Descrisă ca fiind neaşteptată, criza apare ca o stare intimă de tensiune greu de gestionat, o formă de nevroză, de confuzie obositoare, care consumă, întărită de senzaţia că nu se mai termină. E clar: nu e uşor!
Există diferite tipuri de aşa-numite „crize” (de la copilărie până la vârsta a treia), însă probabil cea mai derutantă va rămâne „criza de la mijlocul vieţii”. Numită astfel de psihologul J. Elliot, ea nu se declanşează chiar la jumătatea cronologică a existenţei, ci poate fi anticipată sau tergiversată: de la un an la 20-30 de ani. Depinde cum o abordăm.
C.G. Jung explică ce se întâmplă într-un asemenea moment. Omul (dacă îşi dă voie) trăieşte două mari etape ale vieţii. Prima este extroversia, a doua este introversia. În prima fază, sine-le se află în plină expansiune şi caută un mod de a-şi crea şi afirma individualitatea. Într-un asemenea proces de anvergură, el este însă neatent şi, datorită educaţiei, culturii şi societăţii, se identifică treptat cu propriile achiziţii şi capacităţi: cu şcoli, formări, succese, calităţi, relaţii, reuşite etc., deoarece este încurajat să fie capabil, să înveţe bune maniere, să îşi desăvârşească cât mai multe conduite etc. Iar în acest demers este ignorat un lucru esenţial: fragilitatea sa. Emoţiile, sensibilităţile nu sunt mereu încurajate să se manifeste. În general, i se răspunde prea rapid copilului (şi nu doar lui): „Taci, nu mai plânge!”; „Fii liniştit!”; „Comportă-te frumos!” etc. Desigur, este învăţat „să fie în stare”, „să se controleze” şi „să reuşească”, deoarece am învăţat cu toţii că „aşa e viaţa!”.
Petrecem astfel poate mai bine de jumătate de existenţă. Până la un moment dat (nimeni nu ştie cu exactitate!), când simţim că o astfel de manieră de a fi chiar nu ne mai încântă. Ba este şi obositor să fim aşa. Şi ne sufocă… Acesta e semnalul: începe introversia (a doua etapă a vieţii). Începem să râvnim la altceva, la un alt mod de-a fi: emoţional, uman, sensibil. Contracţiile „uterului existenţial” în care am trăit până acum ne dirijează spre o nouă viaţă, diferită. Se întâmplă ca atunci când fătul, după ce a stat cam nouă luni în pântecele mamei şi nu-şi mai are locul său acolo, se pregăteşte să păşească într-o altă lume: să se nască…. Şi criza de la mijlocul vieţii indică, practic, o formă de „naştere”. Momentul însă este şi tulburător: nu ştii ce se întâmplă şi eşti derutat; rişti să i te opui, sau să-ţi impui „să fii la fel”. Doar că această formă de control nu este nicidecum soluţia. Nu face decât să prelungească criza şi disconfortul ei. Soluţia ar fi să ne abandonăm (aşa cum pruncul se abandonează, spre a fi născut, chiar dacă această stare e lipsită de confort). Deoarece, când îi permitem vieţii şi inerenţei ei să ne conducă, abia atunci începem cu adevărat să fim şi să renaştem. Nu înseamnă să fim ermetici şi să devenim pasivi; sine-le îşi va găsi lumina nu prin calităţi, ci prin a fi în sine însuşi. Nu va mai alerga bezmetic şi epuizant spre un a reuşi şi demonstra, ci se va bucura de a primi. Şi, evident, va continua să fie viu, activ, dar o va face altfel: acceptând senin umanitatea sa. Mai mult, nu-şi va mai bizui trăirea doar pe forţe personale, ci îşi va exersa încrederea în Dumnezeu.
De altfel, spune Tauler, un teolog medieval, însuşi Dumnezeu creează o astfel de criză. E starea pe care au trăit-o şi ucenicii între a 40-a zi de la înviere (când însuşi Cristos se înălţa la cer) şi cea de-a 50-a zi (când Duhul Sfânt se cobora). Acelaşi Dumnezeu, acum, te ajută şi pe tine să „controlezi” tot mai puţin şi să începi să creşti în a-ţi încredinţa fiinţa lui însuşi. Astfel, începe „vârsta liturgică” a vieţii tale, primindu-ţi propria umanitate, cu daruri, cu limite, cu sensibilităţi, cu „sus-uri” şi cu „jos-uri” şi cu tot ce eşti. Numai făcându-i spaţiu lui şi restrângându-te pe tine, îl „celebrezi” pe Dumnezeu, în mod real, în viaţa ta.
* * *
Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com
