Papa Francisc – binevenit, primit şi cinstit în România (© Daniel Mihăilescu / Getty Images)

Distribuie cu:

Vizita pastorală i-a vizat nu numai pe fraţii noştri catolici, ci şi pe creştinii ortodocşi sau de alte confesiuni, care l-au primit şi întâmpinat cu bucurie şi au rezonat cu etosul răspândit la nivelul exerciţiului liturgic sau cel extrasacramental. Apelul la unitate, la mână întinsă, la dimpreună lucrare şi comunicare, la dialog bazat pe respect faţă de alteritate au fost temele predilecte care s-au editat de mai multe ori. Metafora mersului împreună, a „cărării” ce trebuie întreţinută, bătută şi străbătută de către noi toţi, indiferent de vocaţia personală şi profilul credinţei, reprezintă chintesenţa acestei chemări.

Interpretat dintr-o perspectivă circumstanţial politică, periplul spiritual al Întâistătătorului Bisericii de la Roma a venit precum neaua zăpezii ce se aşterne şi curăţă mizerii ale unei lupte interne fără miză autentică, care astâmpără orgolii partizane, limpezeşte lucruri, luminează şi albeşte canavaua lumii. Chiar dacă reprezintă un efect oarecum derivat, dimensiunea purificatoare şi edificatoare, cu privire la trecut, prezent sau viitor, nu poate fi trecută cu vederea. Pelerinajul are funcţionalitate nu numai pentru pelerin, ci, într-un anumit fel, şi pentru cei care îl întâmpină, îl primesc, îl omenesc, îl privesc. Nu doar „călătorul” se ostoieşte, ci şi gazda se primeneşte – la minte şi suflet. Efectul se produce nu doar în arealuri delimitate (locurile anume vizitate), ci se demultiplică, prin noile mijloacele de informare şi comunicare, la nivelul întregului corp naţional. Fiecare punct vizitat a „punctat” topici şi motive unificatoare pentru întregul areal spiritual. Papa a vizitat şi vizat nu câteva locuri, ci România întreagă.

Văzută dintr-o perspectivă paideică, vizita Sfântului Părinte reprezintă un model de asumare a unui proiect de intervenţie formativă, cu miză comunitară, pe termen mediu sau lung, o binevenită busolă axiologică pentru persoane sau comunităţi. Prin cadrul ideatic emis, prin economia de interacţiuni, gesticulaţii, cazuistici etalate, topici evocate, valori recomandate, acest periplu se constituie într-un „şantier” pedagogic cu imense conotaţii educative: slăvirea valorilor sacre proprii, dar şi ale aproapelui, valorizarea copiilor, bătrânilor, bolnavilor, aureolarea familiei, a tinereţii şi a frumuseţii vieţii, despovărarea de conotaţiile naţionaliste ale apartenenţei religioase, evidenţierea a noi modele demne de urmat, sacralizarea martirilor şi cinstirea eroilor istoriei recente (prin beatificarea celor şapte episcopi greco-catolici), reconsiderarea minorităţii rome în cadrul unui ansamblu comunitar. Vectorul umanist al unei interculturalităţi oneste şi-a spus cuvântul cu acest prilej. Nimic politic, ideologic sau ostentativ în această operă educativă ce reclădeşte încrederea, creează punţi, uneşte şi pune în raporturi de egalitate oameni diferiţi în faţa aceluiaşi Dumnezeu.

Înţeleasă într-o cheie spirituală, prezenţa Sfântului Părinte în România constituie un semn al asumării concilierii şi complementarităţii, al coexistenţei unei multiplicităţi de raportare la Cristos, al completitudinii şi pluralităţii de întrupare a valorilor divine. Platforma primă de ordin dogmatic, co-celebrarea şi regăsirea expresivă în serviciul divin, rugăciunile şi sacramentele comune devin punţi de legătură şi vectori de cimentare a unui dor implicit de unitate (chiar în diversitate). Gesturile mai mult decât grăitoare de valorizare a simbolurilor celuilalt (a se vedea sărutul crucii unui ierarh ortodox, de către Părintele Francisc, şi al icoanei ortodoxe – în fapt, comune –, dar şi gestul Preafericirii Sale, patriarhul Daniel, de a genera un real etos al comuniunii spirituale în noua catedrală, prin completitudine de rugăciune şi cântări) pun în evidenţă disponibilităţi, porniri nedisimulate, doriri de viitor.

Din punct de vedere strict uman, actualul suveran pontif întruchipează naturalitatea, francheţea, vitalitatea neaoşă, umanitatea liber revărsată, egalitatea şi, mai ales, umilitatea discret şi firesc exprimată. Adresabilitatea, disponibilitatea, spontaneitatea, afectivitatea, ieşirea din directivitatea şi rigorile prezenţei în mulţime pun în evidenţă rolul dimensiunii umane a reprezentantului unui cult. Chiar dacă pare surprinzător (paradoxal a fost şi Cristos!), prezenţa vie, concretă, umană constituie faţa palpabilă a „urmei” divine pe pământ ce atrage, tulbură reprezentările, contrariază părerile. Până la urmă, urmaşul sfântului Petru e o persoană umană investită, desigur, cu har, ce poartă atributul unui om şi se prezentifică, în faţa semenilor, ca atare. Sfântul Părinte întrupează acest rol în mod magistral. Până a-l adjudeca sau recunoaşte drept papă, omul de rând îl percepe ca fiind un „simplu” om, într-un fel, semenul lui.

Părintele Francisc nu numai că seamănă cu Dumnezeu şi cu creatura sa, omul, dar chiar pune parte peste parte şi întrupează ipostaze din cele două!

* * *

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 155, iulie-august 2019.

Distribuie cu: