Nevoia de soare și aer
Cum vedea sfântul Anton de Padova persoanele consacrate? Pur și simplu, ca fiind asemenea „soarelui” și „aerului”, două elemente necesare vieții.
Distribuie cu:
„Religioșii sunt reprezentați de soare și de aer, de „Soare” pentru că trebuie să fie curați, înflăcărați și strălucitori; curați prin castitate, înflăcărați prin caritate și strălucitori prin sărăcie. Sunt reprezentați de „aer”, pentru că trebuie să fie asemenea aerului, mai precis contemplativi” (Sfântul Anton, Predica la a II-a duminică din Postul Mare).
„Tu știi cine sunt religioșii, frații, surorile?”. Sociologii afirmă că în zilele noastre aproape toți tinerii răspund la această întrebare cu „hm?!”. Cineva i-ar putea asocia mental cu legendarul Tuck, tovarășul lui Robin Hood, altcineva și-ar putea aminti de o mătușă mai în vârstă care își ocupa timpul la mănăstire cu croitoria sau gătitul biscuiților, iar alții și-ar putea aminti de locurile unde trăiesc religioșii (abații și convente) doar în perioada turismului estiv, ceaiuri tămăduitoare, licori miraculoase și creme de tot felul.
Dacă apoi ar fi întrebați „la ce sunt buni cu adevărat religioșii”, reacția lor ar fi un „hm?!” mai puternic și pronunțat, fără rețineri. Mai mult decât atât, surorile improbabile din serialul tv The New Pope par că vor să insinueze telespectatorilor un „suntem așa cum ne doriți!”, și, sincer, nu prea pare încurajator.
Cum vedea, în schimb, sfântul Anton de Padova persoanele consacrate? Pur și simplu, ca fiind asemenea „soarelui” și „aerului”, două elemente necesare vieții. În Predicile sale, Sfântul se arată împotriva religioșilor leneși și falși, mai ales dacă erau „prelați”. Însă de copil a avut harul să-i viseze frumos și să-i imite și să-și dorească să facă parte dintr-o astfel de viață.
Mănăstirea augustiniană „Sfântul Vincențiu” – de la periferia Lisabonei – avusese puterea să-l atragă spre acele locuri „speciale”, locuri pline de Isus Cristos, locuri și persoane care știu să răspundă la întrebarea „unde să-mi găsesc bucuria?”, așa cum au cerut, cântând, în Le Vibrazioni, în cadrul ultimului festivalul desfășurat la Sanremo.
Am crescut lângă o mare mănăstire de surori cisterciene, femei îmbrăcate în alb și negru, între cer și pământ, la San Giacomo de Veglia (TV): pentru lume un reper total în a povățui, „provocări”, cereri de „miracole”. Sunt apropieri ce te marchează. În satul meu natal toți știu „la ce sunt bune” surorile: aparțin soarelui și aerului, sunt soarele și aerul.
Ajungând în comunitatea „Sfântul Francisc”, unde trăiesc astăzi, mă întreb: când și cum, noi, religioșii, suntem aer și soare pentru tinerii de lângă noi? Am răspuns adeseori diferit, dar mereu în același sens: „Când fr. Mihai și fr. Darwin vorbesc cu noi…”; „când fr. Gabriel ne învață, cu răbdare multă, cântece…”; „când fr. Petru ne însoțește la un sanctuar unde nu am mai fost înainte, nici măcar pentru artă…”; „când fr. Toma se distrează cu noi la rafting…”; „când duminică fr. Danilo predică pe înțelesul nostru…”; „când văd cum frații suferă pentru o cădere sau o pierdere a unei persoane pe care comunitatea a încercat să o ajute în toate felurile…”. Ei bine, în aceste momente, se întâmplă ceva numit „soare” și „aer”.
Revenind la mine, tocmai slujind la acele Sfinte Liturghii din mănăstirea cisterciană, atât de plină de inspirații, i-am întâlnit pe frații franciscani, cu orizonturi noi și m-am îndreptat spre ei, urmându-le exemplul. Dar asta, după cum se spune, e o altă poveste.
* * *
Material apărut pe www.messaggerosantantonio.it