Ite ad Joseph

Distribuie cu:

Ultimele capitole din Geneză ne relatează splendida și cunoscuta poveste a lui Iosif, vândut de cei zece frați ai săi mai mari negustorilor ce mergeau în Egipt, invidioși pentru că era alesul tatălui lor Iacob, pentru tunica lui cu mânecile lungi și pentru visele sale ciudate.

Istoria lui trece din rău în mai rău. Fiind sclav, este vândut lui Putifar, comandantul gărzilor lui faraon; este acuzat pe nedrept de soția lui Putifar care a pus ochii pe el și n-a suportat faptul că i s-au refuzat avansurile, el rămânând cast; este făcut prizonier, interpretând visele tovarășilor săi de temniță, dar apoi uitat.

În această nefericită poveste, de aproape treizeci de ani, Domnul fusese întotdeauna cu Iosif. Iar el își dă seamă că nu e abandonat și întrezărește planul providențial ce îl va conduce în prezența lui faraon îngrijorat de visele avute într-o noapte – cele șapte vaci grase și cele șapte vaci slabe – și cărora ar fi vrut ca cineva să le găsească o interpretare. Acel cineva a fost Iosif. Iese din temniță, rezolvă fără eroare enigma și anunță șapte ani de belșug și șapte ani de foamete. Faraonul este atât de fascinat de acest tânăr încât îi încredințează toată țara Egiptului, făcându-l al doilea din țară după el.

În anii de belșug, politica agrară și economică a lui Iosif fac Egiptul să se ferească de foamete. Grâul este în cantități foarte mari, precum nisipul mării, de nemăsurat. La începutul foametei, când poporul va striga la faraon pentru pâine, el le va răspunde: „Mergeți la Iosif și, ceea ce vă va spune el, aceea faceți!”.

Versetul menționat anterior are o legătură semnificativă cu două făpturi foarte dragi nouă creștinilor: fecioara Maria și sfântul Iosif. Cuvintele „Mergeți la Iosif”, în latină Ite ad Joseph le găsim atribuite tocmai soțului Mariei, scrise sub statuile ce îl reprezintă sau deasupra altarelor din bisericile închinate lui.

Lui Iosif, visătorul, purtătorul de grijă al Mariei, al lui Isus și al Bisericii, ne încredințăm mereu în această „foamete”, pentru ca el, asemenea unui tată de familie, să se îngrijească pe mai departe de pâinea noastră cea de toate zilele. Îmi place să cred că atunci când copilul Isus se adresa Mariei pentru a-i cere ceva anume, ea îi răspundea: „Mergi la tatăl tău, fă ce îți va spune”, asemenea unui proverb repetat cu zâmbetul pe buze, conștienți că pentru anumite lucruri mai importante avem nevoie de încuviințarea tatălui.

Cu toate acestea, acele cuvinte Maria le va spune slujitorilor din Cana, când ea și-a dat seama de „foametea” vinului gata să strice pe neașteptate sărbătoarea nunții umanității. Nu știm de cât timp a lăsat Iosif viața pământească când Maria se afla la acea nuntă (poate gândindu-se cu nostalgie la a ei). Dar acele cuvinte, ultimele ale Mariei din evanghelie – „Faceți tot ce vă va spune!” (In 2,5) – rostite mereu cu gândul la Iosif, acum simte să le spună pentru prima dată cu gândul la „noul Iosif” care aduce cu sine un prisos de Pâine nouă (și de Vin nou), pentru ca umanitatea să nu piară niciodată, nici chiar în timp de foamete. Iată, așadar, în acele versete ale Genezei și ale Evangheliei după Ioan, găsim răspunsul la strigătul omului din orice timp. Găsim răspunsul la strigătul din aceste zile, în această pandemie care ne face să ne simțim deodată pierduți, neputincioși, vulnerabili.

Să mergem așadar la Iosif, la cel care visează belșugul Milostivirii lui Dumnezeu; și să mergem la Maria, la cea care păstrează orice cu credință în inimă, chiar și în timpul foametei crucii. Îi vom găsi împreună, arătându-ni-l pe Isus, ca să facem tot ce ne va spune. El ne va spune cuvinte de iubire, astfel încât să putem acționa, iar iubirea, în orice timp, să nu rămână doar un cuvânt.

* * *

Material adaptat după www.osservatoreromano.va

Distribuie cu: