Matei 11,25-30
În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta. Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze. Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară”.

Comentariu
Din relatările care preced fragmentul evangheliei de astăzi, reiese că Isus întâmpină mari împotriviri în răspândirea mesajului său. Până și Ioan Botezătorul este încercat de anumite îndoieli, de vreme ce-și trimite ucenicii la Isus să-l întrebe dacă el este cel așteptat. De asemenea, cetățile prin care Isus trece și în care săvârșește „semne minunate”, nu se convertesc, adică nu-l primesc pe Dumnezeul pe care el îl revelează.

Isus începe să învețe la Cafarnaum. La început, câțiva oameni îl ascultă cu mult interes; tot aici Isus își face primii ucenici (Andrei Petru, Ioan Iacob…), însă după o scurtă perioadă de „succes”, încep să apară primele probleme. Entuziasmul începe să fie înlocuit de o serie de reacții de împotrivire, nu la fel de violente ca cele de la Nazaret, însă destul de puternice, mai ales datorită faptului că oamenii rămân oarecum nedumeriți și chiar șocați la auzul discursului fericirilor pe care-l proclamă Isus. Era o formă de gândire total nouă, pe care oamenii nu o mai cunoscuseră și care le izbea puternic conștiințele, motiv pentru care o resping, începând cu capii poporului. Acest rezultat îl determină pe Isus să își pună întrebări: „De ce se întâmplă asta? De ce acest refuz?”

Sunt aceleași întrebări pe care noi înșine ni le punem de multe ori atunci când cineva se închide unei învățături bune pe care i-o dăm, unui sfat, unei propuneri de viață, pe care i-o facem? Un părinte (tată sau mamă) care se întreabă de ce fiul (fiica) lor refuză orice învățătură bună și urmează căi întunecate, greșite?

Isus are să ne spună ceva, pentru că și el a trecut prin această situație. Cum se comportă Mântuitorul? Ce răspuns a găsit El pentru această situație concretă de rezistență și respingere din partea celorlalți?

Primul lucru pe care-l putem remarca imediat este acela că Isus nu reacționează cu indignare, întristare, revoltă sau descurajare. În schimb, Isus intră în rugăciune; intră în dialog cu Tatăl, pentru a citi în lumina planului Tatălui refuzul și împotrivirea celorlalți în fața învățăturii și semnelor pe care el le-a săvârșit. Nu este o rugăciune pentru a obține vreun har deosebit ca să poată învinge împietrirea oamenilor, sau pentru a-l convinge pe Dumnezeu să facă ceea ce el ar dori, sau ar considera că ar rezolva problema. Nu, Isus se roagă tocmai pentru ca să rămână în sintonie cu Tatăl; ca modul său de gândire să nu fie altul decât modul de gândire al Tatălui. Isus avea nevoie de rugăciune pentru a putea citi ceea ce avea loc în lumina care-i venea de la Tatăl.

Și iată rugăciunea sa, foarte frumoasă: „Te preamăresc Tată”, adică te binecuvântez. Ce înseamnă a binecuvânta în acest caz? A primi „cu bucurie” rezultatul care este un insucces, un faliment. Dar e straniu: cum poți primi cu bucurie un astfel de rezultat? După ce s-a străduit atât de mult, nu a precupețit nici o energie, ci s-a implicat zi și noapte să-i ajute pe oameni să-și deschidă mintea și inima la noua învățătură, și s-a văzut refuzat, acum îl binecuvântează pe Tatăl?! Isus în rugăciune, luminat de Tatăl îl recunoaște ca „Domn al cerului și al pământului”, adică cel care este deasupra a tot ceea ce se întâmplă și pentru care nimic nu-l poate „frâna” sau opri din realizarea planului său.

De asemenea, Isus îl recunoaște pe Dumnezeu ca cel care nu poate avea decât intenții bune (cf. Rom 8,28; Iac 1,17), chiar și atunci când acestea nu ne sunt clare sau suficient de evidente.

Privind la exemplul lui Isus, ne dăm seama că, de fapt, în rugăciune se intră în sintonie cu Tatăl, pentru că rugăciunea este în primul rând o expresie a unei relații și nu o cantitate de cuvinte.

Pentru a intra în sintonie cu acest mod de gândire a lui Dumnezeu, avem nevoie de rugăciune, pentru că doar în rugăciune gândurile și sentimentele noastre pot deveni gândurile și sentimentele lui Dumnezeu.

Și care este „marea descoperire” pe care Isus o are în rugăciune?

Că Tatăl „a ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți și le-ai revelat celor mici”. Iată motivul pentru care Isus îl binecuvântează pe Tatăl. Dumnezeu poate fi cunoscut doar prin ceea ce El ne descoperă.

Cei mici nu sunt cei ignoranți, dimpotrivă, pot fi persoane foarte inteligente dar care nu se consideră autosuficiente. Care își păstrează mereu viu interesul pentru noutatea lui Dumnezeu; care se bucură să primească lumina nouă a Cuvântului în situații dificile, greu de acceptat și de înțeles.

Din Izvoarele franciscane, FF 1108-1109
[Francisc] i-a spus odată tovarășului său: „Nu mi se va părea că sunt frate minor, dacă nu voi fi în starea pe care acum ți-o voi descrie. Iată: eu sunt superiorul fraților și merg la capitul: predic și-i înștiințez pe frați – și la sfârșit ei încep să spună împotriva mea: „Nu ești bun pentru noi, nu știi să vorbești, ești idiot și simplu!” La sfârșit sunt alungat în mod rușinos: insultat de toți. Îți spun: dacă nu voi asculta toate acestea cu aceiași față, cu aceiași bucurie a spiritului și cu aceiași hotărâre de sfințenie, nu sunt deloc un frate minor […]”. Tocmai din acest motiv, Francisc, model de umilință, a voit ca frații săi să se numească «minori» iar conducătorii ordinului său să poarte numele de «miniștri».

Distribuie cu: