Matei 13,1-23
În ziua aceea, ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieşit să semene! Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Venind păsările cerului, au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc; iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii, crescând, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” Apropiindu-se, discipolii i-au spus: „De ce le vorbeşti în parabole?” Iar el, răspunzând, le-a zis: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat, căci celui care are i se va da şi-i va prisosi, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole, pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă, nici să nu înţeleagă şi să se împlinească profeţia lui Isaia care spune: «De ascultat veţi asculta, dar nu veţi înţelege şi de privit veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii şi i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă, iar eu să-i vindec”. Însă fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit. Aşadar, ascultaţi parabola semănătorului! Oricine ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează. Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi pofta amăgitoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod. Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”.

Comentariu
Împărăția pe care o vestește Isus nu este continuarea și dezvoltarea unei împărății lumești, nici măcar cea a lui David, ci este vorba despre ceva complet nou, care, pentru a se face vizibilă, are nevoie de atitudini – acte de iubire și umilință, de slujire și jertfire -, și mai puțin de structuri, complet noi.

Împărăția lui Dumnezeu nu va străluci, ca cedrul, pe un munte înalt, ci va crește, ca planta de muștar, în grădina casei, printre legume, și va fi o plantă atât de comună încât nu va atrage atenția celor care o văd. Împărăția nu va străluci nici prin puterea și bogăția sa, ci va fi o realitate discretă, modestă, tăcută. Cu toate acestea, ea se va extinde pe tot pământul.

Pentru a ne ajuta să intrăm în „logica” sau în „mentalitatea” împărăției sale, și să o primim, Isus se folosește de imagini, de parabole.

Ascultarea Cuvântului său are puterea să introducă în această nouă înțelegere a celor care colaborează cu el la construirea noii împărății.

Înainte de toate, Mântuitorul atrage atenția că procesul de asimilare a cuvântului său cere timp, răbdarea așteptării, iar perioada de creștere poate să difere de la persoană la persoană. În această fază de creștere nimănui nu-i este permis să intervină în sfera intimă a persoanei pentru a controla sau a grăbi creșterea. Procesul de asimilare are loc în taină. Acolo „în ascuns” se construiește „istoria”. Realitatea, putem spune, nu este decât camuflajul unei germinări invizibile, chipul exterior al unui proces de „coacere”, cu alte legi și alte orizonturi decât cele presupuse (A. Pleșu).

Singurul care poate să intre în profunzimea omului este doar Dumnezeu, care întotdeauna își cere permisiunea să intre, nu intră niciodată abuziv: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20).

Cuvântul lui Dumnezeu și omul sunt făcuți unul pentru celălalt, așa cum sămânța este făcută pentru pământ. Așa cum omul are nevoie de mesajul lui Isus pentru a se realiza, și Cuvântul Domnului are nevoie de om pentru a se manifesta. Când unul din aceștia doi nu-l află pe celălalt se ajunge la faliment, fie al omului fie al Cuvântului: omul nu crește, iar cuvântul nu se manifestă. Creșterea treptată a plantei este asemenea celei a seminței care produce treizeci, șaizeci, o sută de ori mai mult, dând, cu alte cuvinte, un rezultat care depășește orice așteptare.

Rodul copt înseamnă omul matur ca efect al Cuvântului semănat în el, gata să se dăruiască asemenea lui Isus, și să devină pâine pentru ceilalți.

Ceea ce ni se cere este să credem în această perspectivă și să așteptăm împlinirea ei. Ni se cere să cultivăm încrederea și răbdarea, adică „înțelepciunea agricultorului”. Între clipa decisivă a însămânțării și clipa neașteptată a culesului e spațiul libertății divine, „(…) încredințat fiind – cum le spune sfântul Paul filipenilor – că cel care a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt” (Fil 1,6).

Din Izvoarele franciscane, FF 1187
Dedicarea neîncetată la rugăciune, împreună cu exercițiul neîntrerupt al virtuții, l-a făcut pe omul lui Dumnezeu să ajungă la o așa de mare claritate a spiritului, încât, cu toate că nu dobândise competența Sfintei Scripturi prin studiu și erudiție omenească, totuși, luminat de splendorile luminii veșnice, cerceta cu atenție adâncimile Scripturii cu o minte limpede și pătrunzătoare. Mintea sa, ferită de orice pată, pătrundea secretele misterelor și acolo unde maeștrilor se oprea exclusă, el intrase cu simțirea celui ce iubește.

Distribuie cu: