Matei 10,37-42
În acel timp, Isus le-a spus Celor Doisprezece: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi. Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis. Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata”.

Comentariu
Viața nu ne este dată ca să o folosim în mod egoist, ci ca să o dăruim celorlalți: „Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi”.

Isus le cere ucenicilor săi să depășească nivelul conștiinței primare, care este motivată doar de legăturile de sânge și de satisfacerea propriilor nevoi, și să facă, cu ajutorul harului, saltul la acel nivel al conștiinței care le permite să nu facă nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, „să-l considere pe celălalt mai presus de sine” (Fil 2,3).

Prin această învățătură Isus ne ajută să înțelegem că în noi iubirea trebuie să devină mai tare decât viața. Căci doar atunci când în noi iubirea depășește instinctul supraviețuirii biologice, putem spune că ne-am ridicat la nivelul și la calitatea vieții pe care Dumnezeu ne-a descoperit-o și ne-a dăruit-o prin Isus Cristos.

Trăind în această nouă perspectivă, un act de iubire, oricât de mic și neînsemnat ar putea părea în ochii lumii conține în sine o scânteie de viață divină: „Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici”. Cantitatea este surclasată de calitate: nu cât, ci cum devine esențial, adică cu ce calitate, cu ce intenție și dispoziție interioară și spirituală acționăm.

În fragmentul evangheliei de astăzi, intrarea în această nouă condiție a fiilor lui Dumnezeu, născuți – cum spune sfântul Ioan în Prolog – „nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (In 1,13), este exprimată de Isus prin două verbe: a primi și a dărui.

Ucenicul lui Isus recunoaște că tot ceea ce este și face este dar, a primit, din momentul în care l-a primit pe Isus însuși în viața sa. De altfel, primirea lui Isus în propria viață reprezintă momentul de început al uceniciei. Și pentru a-l primi pe Isus, este necesar un act de adâncă umilință, căci orgoliul și trufia noastră se împotrivește „stilului” umil al lui Dumnezeu. Spune sfântul Augustin în Confesiuni vorbind despre chinurile propriei convertiri: „Căci nu eram destul de smerit ca să-l pot primi pe smeritul Isus Cristos ca pe Dumnezeul meu și nu înțelegeam încă ce lucru era menit să mă învețe slăbiciunea lui”.

Isus, care a venit să ni-l descopere pe adevăratul Dumnezeu, a întrupat și umilința lui Dumnezeu, și ne-a chemat să învățăm de la el care este „blând și umil cu inima” (Mt 11,29). Acest mister îl făcea pe același sfânt Augustin să spună că prin întruparea lui Dumnezeu, „ni s-a arătat nouă smerenia” (cf. Sermo, 184, A). De aici concluzia: „Unde este umilința, acolo este iubire, și deci, acolo este Dumnezeu”.

Iată că în condiția de fiu al lui Dumnezeu, și de ucenic al lui Isus, prioritar nu este ce-i dau eu lui Dumnezeu, ci ceea ce primesc de la el ca să pot dărui apoi aproapelui cu care Isus se identifică; mai ales cu cel din urmă, cel mic: „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” și „tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut” (Mt 25,40.45).

În fond, nu putem dărui decât ceea ce primim, iar pentru a primi este necesară umilința de a recunoaște propria nevoie și lipsă.

Ce minunat schimb de daruri! Primim viața de la Dumnezeu și i-o oferim pentru slujirea celorlalți! Dumnezeu nu ne cere să ne dăm viața pentru el, ci împreună cu el pentru ceilalți, slujindu-i.

Și în ministerul predicării lui Dumnezeu, este esențială această „nouă” conștiință.

Sfântul apostol Paul le spune corintenilor: „v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu” (1Cor 15,1). Din acest motiv, orice act de trufie și de mândrie, devine blamabil, și în ultimă instanță, ridicol: „Căci cine te face mai deosebit de alţii? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit?” (1Cor 4,7).

Suntem invitați să medităm profund și sincer, cu conștiința că suntem foarte departe de acest ideal. Instinctiv înclinația spre prestigiu, slavă deșartă, interes, abuz, intervine de fiecare dată când e în joc puterea și suntem continuu tentați să introducem în slujirea Domnului prestigiul nostru personal.

Avem nevoie să fim purificați de puterea lui Cristos în noi, a cărui măreție dă măsura umilinței noastre.

Din Izvoarele franciscane, FF 1103
Umilința, păzitoarea și podoaba tuturor virtuților, îl umpluse pe omul lui Dumnezeu de bunuri din belșug. După părerea sa, el nu era altceva decât un păcătos, în timp ce în realitate era oglinda și splendoarea sfințeniei sub toate formele sale.

Ca un arhitect iscusit, el a voit să se zidească pe sine însuși la temelia umilinței, așa cum învățase de la Isus Cristos (…). Pentru aceasta se străduia, ca discipol al lui Cristos, să se micșoreze în proprii ochi și ai altora, amintindu-și ceea ce a spus marele Învățător: „căci ceea ce este preţios pentru oameni este respingător înaintea lui Dumnezeu” (Lc 16,15).

Dar îi mai plăcea încă să repete această maximă: „Un om este atât cât valorează în ochii lui Dumnezeu și nu mai mult”. Drept urmare, socotind o nebunie să se înalțe pentru stima oamenilor din lume, se bucura în umiliri și se întrista pentru laude. Prefera să audă despre sine insulte în locul laudelor, pentru că știa că insulta te îndeamnă să te îndrepți: lauda să cazi.

Distribuie cu: