Ioan 20,1-9
În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le‑a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. A ieșit atunci Petru şi celălalt discipol și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut fâșiile de pânză așezate, dar nu a intrat. Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut fâșiile de pânză așezate, dar giulgiul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu fâșiile de pânză, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; pentru că încă nu cunoșteau Scriptura: că el trebuia să învie din morți.

Comentariu
Textul nostru din In 20,1-9 încearcă să ne ajute să rememorăm adevărul prezicerii lui Isus despre învierea sa.

Pentru acest scop a fost aleasă Maria Magdalena, cea care l-a iubit pe Isus mai mult decât alte persoane care i-au fost alături (In 20,1), de aceea este prezentată singură la mormânt, căci ea este un model desăvârșit de iubire și este singura care apare în toate cele patru Evanghelii când este relatată răstignirea, moartea și învierea lui Isus. Dacă toți evangheliștii au remarcat-o, înseamnă că ea a avut un rol cu adevărat important în ce privește anunțul învierii Domnului.

Pentru a înțelege de ce, e nevoie să știm cine era Maria Magdalena și cum s-a comportat ea pentru a merita să fie aleasă ca exemplu. Un indiciu clar despre situația de început Mariei Magdalena este redat de Lc 8,1-3, unde se relatează că Isus a scos șapte diavoli din ea, eliberare care a transformat-o în slujitoare, împreună cu alte femei care puneau la dispoziția lui Isus ceea ce aveau. Însă, eliberarea respectivă a transformat-o pe Magdalena și în interior, astfel încât nu s-a rezumat la mijloacele materiale pentru a-l ajuta pe Isus, ci a fost atinsă în punctul cel mai sensibil al personalității sale, în inimă. De aceea, transformarea respectivă a inclus-o în familia lui Isus, a acelora care ascultă și împlinesc Cuvântul Domnului (Mc 3,35), după cum afirmă In 19,25: „Lângă crucea lui Isus stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena”. Cea care iubește nu se lasă toropită de somn, ci se ridică înaintea tuturor din așternutul ei, pe când ziua se îngână cu noaptea și aleargă în căutarea iubitului Isus.

Ajungând acolo, vede piatra dată la o parte. Deși Evanghelia după Ioan nu amintește despre punerea pietrei la intrarea în mormânt, nici de intervenția îngerului care a dat piatra la o parte, acum presupune toate aceste informații ca fiind cunoscute, de aceea afirmă pur și simplu că piatra era dată la o parte, experiență pe care o transmite lui Petru și celuilalt discipol, pe care îl iubea Isus (In 20,2). Însă, cea care îl iubea pe Isus îi simte lipsa și, la vederea pietrei date la o parte, trage concluzii subiective, în numele ei și al celorlalte femei, neamintite în textul nostru, dar deductibile din folosirea verbului la plural: „nu știm unde l-au pus”. Dacă piatra fusese dată la o parte, înseamnă că cineva a intervenit asupra mormântului, iar Maria Magdalena consideră această intervenție ca pe un furt, fără a cunoaște autorul acestei fapte. Aceasta este informația pe care o transmite discipolilor. Când a ajuns la ei, le-a transmis ceea ce a experimentat în interior, informație care nu este falsă, dar nici nu se bazează pe un adevăr verificat, întrucât nici nu intrase în mormânt să vadă dacă trupul lui Isus mai era acolo sau nu.

La auzul celor spuse de Maria Magdalena, Petru și discipolul iubit au ieșit și au mers la mormânt (In 20,3), probabil pentru a verifica adevărul celor auzite (In 20,4). Există o asemănare între cei doi, dar și diferențe: asemănarea constă în alergarea împreună, iar diferența este evidențiată de alergarea mai repede sau mai încet, ceea ce poate fi atribuit atât vârstei, cât și intenției teologice: cine e mai tânăr aleargă mai repede, iar cine și-a aplecat capul pe pieptul lui Isus (In 13,23) înțelege cu mai mare ușurință. Deși discipolul iubit aleargă mai repede, când ajunge la mormânt doar se apleacă să vadă, însă nu intră, ci îl așteaptă pe Petru (In 20,5-7). Pe când Ioan se aplecase și văzuse doar fâșiile de pânză puse într-un loc, Petru vede și ștergarul sau giulgiul cu care fusese înfășurat capul lui Isus. Această diferență este datorată faptului că Petru a intrat în mormânt și a văzut tot ce se putea vedea, iar Ioan a privit doar de la intrarea în mormânt, deci nu avea posibilitatea să vadă totul. Însă tocmai acest detaliu ne ajută să înțelegem că este vorba cu adevărat despre o înviere, căci altfel nu s-ar fi explicat de ce fâșiile de pânză cu care fusese înfășurat trupul lui Isus erau puse într-un loc separat, față de giulgiul cu care fusese înfășurat capul lui Isus. Această ordine certifică o acțiune săvârșită cu grijă și neagă ideea că cineva ar fi furat trupul lui Isus, așa cum presupunea Maria Magdalena. Dacă cineva ar fi luat trupul mort al lui Isus, nu l-ar fi dezbrăcat de fâșiile și de giulgiul cu care era înfășurat, ci l-ar fi luat cu totul.

Abia „atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut” (In 20,9). După ce a respectat primatul lui Petru, Ioan intră și el în mormânt, pentru a vedea și a confirma ceea ce a văzut. De ce? Pentru că mărturia, pentru a fi credibilă, trebuia să fie confirmată de cel puțin doi martori (1Cor 13,1; Ap 11,3-4).

Ce mărturisește discipolul care a ajuns primul la mormânt, dar a intrat al doilea? Că a văzut și a crezut. A văzut și el ceea ce văzuse primul mărturisitor: pânzele înfășurate și puse într-un loc, iar giulgiul pus cu grijă într-un alt loc. A crezut celor văzute. Acum să ne întrebăm: poate fi interpretată această dublă mărturie ca o confirmare a Învierii Domnului? O astfel de interpretare nu este exclusă, deși nu este afirmată cu claritate. Însă, dacă ținem cont de In 20,9, unde citim: „pentru că încă nu cunoșteau Scriptura: că el trebuia să învie din morți”, putem deduce că încă nu au ajuns la credința în înviere. Această credință în înviere are nevoie atât de mărturia experienței oculare a celor care au văzut mormântul gol, dar are nevoie și de înțelegerea Scripturilor, unde a fost atestat în diferite rânduri adevărul de netăgăduit al Învierii Domnului (Fap 2,24). Probabil că nici Petru și nici Ioan nu au reușită să mediteze la aceste texte profetice despre înviere, atunci când au văzut mormântul gol, însă după ce l-au întâlnit pe Isus înviat, și-au adus aminte și au crezut.

*

Distribuie cu: