Loading...

Duminică, 2 aprilie 2023, Duminica Floriilor – Anul A

Matei 26,14-30
Atunci, unul dintre cei doisprezece, care se numește Iuda Iscarioteanul, s-a dus la arhierei şi le-a zis: „Ce-mi dați ca eu să‑l dau [pe mâna] voastră?”. Ei au fixat pentru el treizeci de arginți. Și de atunci căuta momentul potrivit ca să-l dea lor.
În prima [zi] a Azimelor, s-au apropiat de Isus discipolii, zicând: „Unde vrei să-ţi pregătim ca să mănânci Paștele?”. El a spus: „Mergeți în cetate la cutare şi spuneți: «Învățătorul zice: timpul meu este aproape. La tine voi face Paștele cu discipolii mei»!”. Discipolii au făcut cum le poruncise Isus și au pregătit Paștele.
La lăsatul serii, [Isus] stătea la masă împreună cu cei doisprezece şi, în timp ce mâncau, a zis: „Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda”. Întristați peste măsură, ei au început să-i spună unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”. El, răspunzând, a zis: „Cel care şi-a întins mâna cu mine în blid, acesta mă va trăda. Căci Fiul Omului merge după cum a fost scris despre el, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s‑ar fi născut!”. Atunci Iuda, cel care avea să-l trădeze, luând cuvântul, l-a întrebat: „Nu cumva sunt eu, rabbi?”. El i-a răspuns: „Tu ai zis!”. Și, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: „Luați, mâncați; acesta este trupul meu!”. Apoi, luând potirul şi mulțumind, le-a dat lor, spunând: „Beți din acesta toți, căci acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor! Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui meu”. Și, cântând imnuri, au plecat spre Muntele Măslinilor.

 

Comentariu
Iuda, unul dintre cei doisprezece se desparte de grup, pentru a fi de partea arhiereilor, mai întâi ca atitudine interioară, apoi prin punerea în practică. Iscarioteanul poate avea origini din Keriot Hețron, localitate din Iuda, menționată în Ios 15,25, atunci când s-a împărțit țara promisă pe triburi. Din punct de vedere etimologic, Iscarioteanul poate însemna Κ–Qerîyôth = „bărbat din Keriot” sau Κ–Qaryah = „bărbat sicar”, adică „om fals”, „trădător”, atitudine descrisă și Fap 21,37-38; 23,12-13. Aceștia erau sicari, despre a căror identitate relatează și Iosif Flavius, Războaie iudaice, II, 12, descriindu-i ca bandiți asasini care umblau prin orașe în miezul zilei, în special în timpul sărbătorilor, se amestecau prin mulțime și, cu pumnale de mici dimensiuni îi ucideau pe adversari. După ce îi ucideau se amestecau printre cei care plângeau și își exprimau durerea pentru a nu fi recunoscuți.

Iuda l-a vândut pe Isus și ne întrebăm: de ce s-a comportat așa? Pentru că a rămas deziluzionat în așteptările sale cu privire la Isus, Mesia. Iuda, în calitate de sicar, devine capul unei bande și merge să îl trădeze pe Isus, însă, asemenea lui, se comportă și unul dintre ceilalți discipoli ai lui Isus, considerând că nu le-a mai rămas altă posibilitate, decât să se comporte asemenea sicarilor. Această tendință de autoapărare este înnăscută în om. Atât Iuda, cât și discipolul care a scos sabia, se comportă în baza instinctului autoapărării: Iuda, deoarece s-a simțit deziluzionat, celălalt discipol, pentru a-l apăra pe Isus. Dar nici unul dintre ei nu a fost încurajat de Isus să acționeze astfel. Isus urmează o altă cale, aceea a dăruirii de sine, înlocuind mielul pascal cu jertfa proprie.

Discipolii, deși nu înțeleg ceea ce Isus are de gând să facă, vor să colaboreze la pregătirea Paștelui (Mt 26,17-19). Isus a dat indicații precise discipolilor unde vrea să i se pregătească Paștele. Locul indicat se afla în Ierusalim. Discipolii au urmat întru totul porunca lui Isus și lucrurile au decurs așa cum spusese Învățătorul, semn că Isus a prevăzut dinainte totul, deoarece s-a oferit de bună voie în mâinile Tatălui.

Deoarece cunoaște mersul lucrurilor, Isus prezice ceea ce i se va întâmpla. Bineînțeles că toți cei doisprezece s-au simțit interpelați de indicația generală a lui Isus: „unul dintre voi mă va trăda” (Mt 26,21), deși doar unul dintre ei știa cu adevărat ceea ce spusese Isus. De fapt, toți își întindeau mâna cu Isus în blid, căci așa prevedea ritualul cinei, să întingă într-un vas cu diferite mirodenii și cu ierburi amare, în amintirea ieșirii din Egipt. Simțindu-se descoperit, Iuda întreabă și el din complezență, pentru ca ceilalți, care întrebaseră deja, să nu-și dea seama: „nu cumva sunt eu, rabbi?” (Mt 26,25). Numai că tocmai această întrebare îl trădează pe Iuda, deoarece ceilalți i s-au adresat lui Isus cu apelativul Kurie = „Doamne”, pe când Iuda îl numește rabbi, identificându-l cu unul dintre rabinii iudei. Când cineva se simte descoperit în șiretenia lui începe să intre în confuzie și neliniște.

Și pentru ca Iuda să nu mai rămână în confuzia conștiinței, prin întrebarea: „«Nu cumva sunt eu, rabbi?»”. El i-a răspuns: «Tu ai zis!»” (Mt 26,25). Acum Iuda nu mai are cum să se eschiveze de la adevărul pe care totuși nu îl acceptă, căci dacă l-ar fi acceptat cu umilință, ar fi fost transformat în interior. Iuda preferă să rămână în minciună în fața celorlalți discipoli, alegând o altă cale decât cea propusă de Isus. Neacceptând calea propusă de Isus, deoarece se simte deziluzionat de comportamentul lui Isus, preferă o cale diferită care, însă, nu îl conduce la Tatăl, ci așa cum descrie Mt 27,5: „aruncând arginții în templu, a plecat și s-a spânzurat”. În mod voit, misterul răului rămâne nedeslușit până la capăt, făcându-ne să înțelegem doar consecințele colaborării cu păcatul.

Tocmai în acest context, Isus săvârșește actul culminant al mântuirii noastre, prin desăvârșirea alianței veterotestamentare, instituind sfânta Euharistie ca memorial veșnic, în care a voit să rămână prezent pentru noi. Viața pe care o dă Isus pentru oile sale este pâinea pe care o frânge și care devine trupul său, după cum afirmă în Mt 26,26: „acesta este trupul meu”. Pâinea își păstrează forma, dar își schimbă substanța, la pronunțarea cuvintelor lui Isus. Este vorba despre transformarea survenită în urma pronunțării cuvintelor lui Isus: „o pâine” devine ceea ce spune Isus: „acesta este trupul meu”.

Pentru ca discipolii să aibă parte de harul mântuirii, Isus le spune: „luați, mâncați, acesta este trupul meu” (Mt 26,26). Nu e suficient ca Isus să fi săvârșit această acțiune minunată, prin care desăvârșește alianța veterotestamentară, e nevoie ca discipolii să mănânce trupul lui Isus. Este un imperativ, de a cărei ascultare depinde mântuirea noastră.

Prin acțiunea asupra potirului (Mt 26,27-28), Isus anunță că în curând își varsă sângele și îl dă discipolilor ca să îl  bea, pentru a duce la îndeplinire alianța VT. Isus nu ne invită să bem potirul, așa cum afirmă sarcastic unii protestanți, ci ne invită să bem din potir, adică sângele său. Cuvintele lui Isus sunt clare și nu acceptă nicio interpretare diferită: „acesta este sângele meu” (Mt 26,28). Transformarea are loc prin însăși cuvintele lui Isus, nu prin opinia celor prezenți. Totuși, pentru ca să își atingă scopul ce constă în iertarea păcatelor, discipolii trebuie să bea, după cum poruncește Isus: „beți din acesta toți” (Mt 26,27). Cine sunt aceștia toți? Este vorba despre toți cei care erau prezenți la Cina de Taină, precum și de toți cei care participă la perpetuarea memorialului sfintei Euharistii.

Dacă Isus a inaugurat împărăția lui Dumnezeu, prin prezența sa în această viață și, mai ales, prin activitatea sa publică, acum spune că această împărăție este a Tatălui și că discipolii săi se vor bucura cu el, când vor bea împreună cu ei din rodul viței, cu totul nou (Mt 26,29). Deocamdată, astăzi, în Duminica Patimilor care ne inserează în Săptămâna sfântă, suntem invitați cu toții să îi imităm pe Isus și pe discipoli care, „cântând imnuri, au plecat spre Muntele Măslinilor” (Mt 26,30).

Să cântăm și noi împreună cu ei și să participăm la celebrările din Săptămâna mare cu credință!

*

Distribuie cu: