Luca 14,25-33
Multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: “Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia și nereușind să-l termine, toți cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine». Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă este în stare cu zece mii să înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. Tot astfel, fiecare dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are, nu poate fi discipolul meu.

Comentariu
Textul evanghelic relatează condițiile necesare pentru a fi discipolul lui Isus și vorbește despre ucenicie. Contextul în care plasează evanghelistul Luca cuvintele lui Isus corespunde călătoriei spre Ierusalim, acolo unde peste puțin timp va fi judecat și condamnat la moarte de propria creatură, oferind oamenilor cea mai mare dovadă de iubire a lui Dumnezeu făcut om. Multă lume îl urma și pentru a produce cu adevărat lumină în conștiințele celor care veneau după El, le vorbește despre condițiile urmării, care nu este și nu poate fi ceva întâmplător, dar un rezultat al unui bun discernământ, o dovadă de curaj de a îmbrățișa condiția de discipol, care implică o radicalitate deosebită. Prima condiție este renunțarea la familie, la propriile siguranțe și păreri și a îmbrățișa cu toată bucuria și forța, chemarea adresată de Cristos. Evanghelistul prezintă radicalitatea mesajului lui Cristos prin îndemnul la ”ură” față de propria familie, semn că cel care dorește să fie discipolul lui Isus trebuie să trăiască cu adevărat liber de orice condiționare externă din partea semenilor să și să-și deschidă orizontul spre întreaga comunitate a mapamondului. Acesta este sentimentul de care va fi însoțit cel care se angajează să fie discipol.  A doua condiție: purtarea crucii. „Cine nu poartă crucea și nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu”. Pentru a înțelege scopul acestei a doua cerințe, trebuie să analizăm contextul în care Luca plasează acest cuvânt al lui Isus. Isus va merge la Ierusalim pentru a fi răstignit și a muri. A-l urma pe Isus și a duce crucea în spatele lui înseamnă a merge cu El la Ierusalim pentru a fi răstignit împreună cu El. Acest lucru evocă atitudinea femeilor care „l-au urmat și l-au slujit pe când era încă în Galileea și multe altele care au urcat cu el la Ierusalim” (Mc 15:41).

Fragmentul evanghelic este concluzionat de două parabole rostite de Isus, care să ajute oamenii să se gândească bine înainte de a lua o decizie. În prima parabolă El spune: „Cine dintre voi, dorind să construiască un turn, nu se așază mai întâi pentru a calcula cheltuiala, dacă are mijloacele pentru a-l duce la bun sfârșit?” În acest sens Isus avertizează pe cei plini de entuziasm care se decid repede în urmarea evanghelică, iar apoi renunță deoarece nu au calculat bine implicațiile chemării divine. A început să construiască, dar nu a fost capabil să termine treaba! Această parabolă nu are nevoie de explicații, ea vorbește de la sine: că fiecare reflectă bine modul său de a-L urma pe Isus și se întreabă dacă evaluează condițiile bine înainte de a lua decizia de a fi discipol al Lui. A doua parabolă: „Sau ce rege, pornind în război împotriva unui alt rege, nu se așază mai întâi pentru a examina dacă poate înfrunta cu zece mii de oameni pe cei care îl întâlnesc cu douăzeci de mii? Dacă nu, în timp ce celălalt este încă departe, trimite o solie pentru a cere pace”. Această parabolă are același scop ca și precedenta. Concluzia este doar una: a fi creștin, a-L urma pe Isus, este un lucru serios. Pentru mulți oameni, astăzi, a fi creștin nu este o alegere personală, nici o decizie de viață, ci un simplu fenomen cultural. Nu se gândesc să facă o alegere, preferă mediocritatea în trăirea vieții de credință, se mulțumesc cu puțin și refuză orice provocare de a face un discernământ adecvat, pentru a descoperi cu adevărat voința lui Dumnezeu pentru ei și înțelegerea chemării la sfințenie. 

Din Izvoarele Franciscane
FF 601: Bernard, un cetățean din Assisi, care a devenit ulterior un fiu al desăvârșirii, dorind să-l urmeze pe slujitorul lui Dumnezeu cu o nesocotire totală a lumii, l-a implorat cu umilință să-i dea sfatul. Apoi i-a prezentat cazul: „Părinte, dacă cineva nu tânjea să se bucure de proprietatea unui domn, nu mai dorea să le păstreze, ce ar trebui să facă, să acționeze în cel mai perfect mod?”. Omul lui Dumnezeu a răspuns: „El trebuie să le întoarcă pe toate stăpânului, de la care le-a primit”. Și Bernard a reluat: „Știu că ceea ce dețin mi-a fost dat de Dumnezeu și, dacă mă sfătuiți, sunt gata să-i dau totul înapoi”. Sfântul a răspuns: „Dacă doriți să dovediți cu faptele ce spuneți, de îndată ce este ziua, intrăm în biserică și luăm cartea Evangheliei și cerem sfatul lui Cristos”. Când a venit dimineața, au intrat într-o biserică și, după ce s-au rugat cu devotament, au deschis cartea Evangheliei, gata să îndeplinească primul sfat oferit lor. Ei deschid cartea, iar sfatul lui Cristos se manifestă cu aceste cuvinte: Dacă vrei să fii perfect, mergi, vinde ceea ce deții și dăruiește săracilor. A deschis a doua oară și era scris: Nu luați nimic pentru călătorie. A reluat gestul a treia oară și au citit: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze. Fără întârziere, Bernard a făcut totul așa cum a citit în scriptură.

Distribuie cu: