Luca 15,1-10
Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de El ca să-l asculte. Fariseii și cărturarii însă murmurau spunând: “Acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei”. Atunci le-a spus această parabolă: “Cine dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și umblă după cea pierdută până când o găsește? Iar când o găsește, o pune pe umerii săi bucurându-se și, venind acasă, îi cheamă pe prieteni și pe vecini spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută!» Vă spun că tot așa va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina și mătură casa și caută cu grijă până o găsește? Iar când o găsește, își cheamă prietenele și vecinele spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!» Tot așa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește”.

Comentariu
Evanghelistul Luca, în fragmentul relatat, surprinde un moment deosebit din viața lui Isus. Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de El pentru a-i asculta cuvintele și pildele pline de har. Acest fapt stârnește o adevărată polemică în rândul fariseilor și cărturarilor care, indignați că Isus îi primește pe păcătoși, încep să murmure. Isus le relatează două parabole despre lucruri pierdute: oaia pierdută (Lc 15.3-7) și moneda pierdută (Lc 15.8-10), pe care le adresează în mod direcțional fariseilor și învățătorilor legii, dorind să marcheze în mod deosebit figura lui Dumnezeu care face ”risipă” de milostivire. Dumnezeu, un Tată milostiv și plin de îndurare nu dezamăgește niciodată și este mereu aproape de copiii Săi preaiubiți, iar în momentele critice de rătăcire ale omului, El pornește în căutarea celui rătăcit, pentru care, atunci când îl găsește se bucură mai mult decât pentru cele nouă zeci și nouă de oi, care nu au nevoie de convertire.

Primele trei versete descriu contextul în care au fost pronunțate cele două parabole: „La acea vreme, toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus pentru a-l asculta. Pe de o parte, erau vameși și păcătoși; pe de altă parte, fariseii și învățătorii legii. Luca spune cu puțin accent: „Toți vameșii și păcătoșii s-au apropiat de Isus pentru a-l asculta”. Ceva despre Isus i-a atras. Cuvântul Lui este cel care îi atrage (cf. Is 50,4). Acesta este un semn că nu se simt condamnați, ci sunt primiți de El. Critica la adresa fariseilor și a cărturarilor este aceasta: Acesta primește păcătoșii și mănâncă cu ei! În trimiterea celor șaptezeci și doi de ucenici (Lc 10,1-9), Isus poruncise să-i întâmpine pe cei excluși, pe cei bolnavi și pe cei posedați (Mt 10: 8; Lc 10: 9) și să îi adune pentru banchet (Lc 10 , 8).

Parabola oiței  pierdute începe cu o întrebare: „Care dintre voi dacă are o sută de oi și pierde una, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în deșert și merge după cea pierdută, până o găsește?” Întrebarea este formulată astfel încât răspunsul nu poate fi decât pozitiv: „Da, du-te în căutarea oiței pierdute!” Și tu, cum ai răspunde? Ai lăsa pe cele nouăzeci și nouă în pustiu, pentru a merge după singura oiță care s-a pierdut? Cine ar face asta? Cel mai probabil ai oferi un răspuns asemănător: „Isuse, aici printre noi nimeni nu ar face un lucru atât de absurd. Proverbul spune: „Mai bine o vrabie în mână decât o sută care zboară!” în această parabolă stăpânul oilor face ceea ce nimeni nu ar face: lăsa totul și merge în căutarea oiței pierdute. Doar Dumnezeu poate lua o astfel de atitudine! Isus vrea ca fariseul sau cărturarul care este în tine să conștientizeze acest lucru. Fariseii și cărturarii se credeau superiori și îi excludeau pe vameși și pe păcătoși. Ei nu s-ar fi dus niciodată în căutarea oiței pierdute, ar fi preferat să rămână cu cele nouă zeci și nouă.Sau care femeie, dacă are zece drahme și pierde una, nu aprinde lampa și mătura casa și caută cu atenție până când o găsește? Și după ce o găsește, își sună prietenii și vecinii, spunând: Bucurați-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem! Dumnezeu se bucură cu noi, îngerii se bucură cu noi. Această parabolă comunică tuturor oamenilor milostivirea plină de speranță și empatie a lui Dumnezeu, care nu contenește să fie alături de creatura sa, operă de încununare a creației Sale. „Ești prețios în ochii mei și te iubesc!” (Is 43,4)

Din Izvoarele Franciscane
FF 771: Frații trebuie să-i mângâie pe cei ce suferă, să fie un ultim refugiu pentru cei aflați în necazuri, pentru ca nu cumva să se întâmple ca, negăsind nici la ei ajutorul necesar, cei bolnavi să se simtă părăsiți și să ajungă la disperare.

Distribuie cu: