Ioan 14,1-12
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu şi credeți în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Și, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiți şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi știți calea”. Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-ați cunoscut pe mine, îl cunoașteți şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoașteți şi l-ați văzut”. Filip i-a zis: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl»? Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeți-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl, în mine. Dacă nu pentru altceva, credeți datorită lucrărilor acestora! Amin, amin vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl”.

Comentariu
Dezvăluirea trădării lui Iuda (In 13,21-30), prezicerea renegării lui Petru (In 13,36-38) și, mai ales, anunțul plecării lui Isus la Tatăl (In 13,33), au generat tulburare în inima discipolilor, de aceea Isus le spune: „Să nu se tulbure inima voastră!” (In 14,1). Ce înseamnă tulburarea și care este remediul împotriva ei? Tulburarea inimii se aseamănă cu scandalul, deoarece îl poate împiedica sau chiar abate pe om de la calea cea bună, pentru a-l conduce la necredință și la disperare.

Cum ne vine Isus în ajutor, în astfel de cazuri? Propunând ca remediu credința, așa cum afirmă la începutul și la sfârșitul pericopei noastre din In 14,1.12. Deoarece acest remediu a fost și va fi zdruncinat de multe ori de către adversarii lui Isus, pe lângă credință, Isus mai promite și pacea, după cum afirmă în In 14,27.

La începutul Bisericii primare, adversarii lui Isus au încercat în toate modurile posibile să tulbure inima celor care începuseră să creadă în el, de aceea Domnul a recurs la metoda deja cunoscută a credinței, alegând pe unii oameni care să dea mărturie despre veridicitatea metodei sale, așa cum citim în Fap15,24-26; 17, 6-8.13.

Credința, pentru a produce efectul dorit împotriva tulburării, trebuie să îi aibă ca obiect atât pe Dumnezeu, cât și pe Isus, altfel nu ajunge la limanul vieții veșnice, ci se împotmolește în diferite idei pământești, neconforme cu credința biblică, ce își are rădăcinile în experiența poporului.

Pentru a elimina obstacolul tulburării, din calea spre viața veșnică, Isus adăugă în In 14,2: „În casa Tatălui meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»?”

Dacă Isus este cel care ne pregătește locul de veci, ce trebuie să facem noi pentru a intra în acel locaș? Trebuie să credem în adevărul spuselor lui Isus: El se întoarce acolo unde a fost din veșnicie, și, după ce ne vom petrece și noi timpul stabilit pe acest pământ, Isus vine să ne ia cu el. Însă nu îi ia pe toți, ci numai pe aceea care răspund afirmativ la imperativul credinței (In 14,1), fără de care nu vom fi acolo unde este Isus, nu pentru că el ar respinge pe cineva, ci pentru că nu vrea să folosească forța și să ne oblige, ci ne lasă liberi în a crede sau nu.

Întrucât este vorba despre viața veșnică, imperativul lui Isus începe să trezească interesul în discipoli, cărora Isus le spune: „Și unde merg eu, voi cunoașteți calea” (In 14,4). Deși discipolii ar fi trebuit să cunoască această cale, Toma se arată nedumerit, de aceea întreabă: „Nu știm unde mergi; cum am putea cunoaște calea?” (In 14,5). Într-adevăr, Toma poate avea dreptate, dacă ne gândim că Isus vorbește despre trecerea la Tatăl și, pentru a cunoaște calea, cineva ar trebui să meargă înainte și să indice direcția, nu doar să o prezică în cuvinte, așa cum a făcut Isus de trei ori. Cu toate acestea, credința este cea care face saltul de la ceea ce îi spune Isus lui Toma: „Eu sunt calea, adevărul şi viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6).

În această afirmație, Isus răspunde celei mai profunde năzuințe a omului, căci vorbește despre modul cum se ajunge la Tatăl, înainte ca el să fi trecut din această viață, prin moarte, înviere și înălțare. Așadar, mai întâi calea. Dacă Isus este calea pe care se ajunge la Tatăl, înseamnă că el ne indică direcția și modalitatea prin care noi găsim remediu la tulburarea inimii noastre, din cauza lipsei de comuniune cu Creatorul nostru. Însă, deoarece mulți pretind că reprezintă indicatoare ale căii prin care omul își găsește împlinirea vieții, Isus adaugă alți doi termeni: „adevărul și viața”. Când Isus afirmă că este „adevărul”, vrea să spună că prin el este dezvăluit ceea ce era și rămâne ascuns în afara lui. Dar Isus mai adaugă și „viața”, element sinonim cu Tatăl. Acum Toma află că Isus merge la Tatăl care este viața, iar calea pe care se ajunge la acest liman este eliberată de puterea întunericului necunoașterii, prin revelarea ei de către Isus.

Filip dă dovadă că nu l-a cunoscut pe Isus, de aceea nu-l cunoaște nici pe Tatăl, după cum afirmă în In 14,8: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns!”. Lui Filip îi este de ajuns să îl vadă pe Tatăl. Din reproșul lui Isus către Filip, înțelegem că discipolul avea o imagine abstractă despre Tatăl, în timp ce el s-a revelat, în concret, în Fiul Isus. Dacă și noi suntem însetați de Tatăl și vrem să ne potolim setea, e nevoie să privim la Isus, al cărui chip îl putem descoperi în cuvintele și în lucrările sale, lăsate nouă în sfânta Evanghelie. Condiția este aceeași pe care am mai amintit-o și la început: credința, nu doar experiența empirică.

Câtă mângâiere pentru sufletele noastre să știm că prin Isus avem acces la Tatăl!

Cristos a înviat!

*

Distribuie cu: