Ioan 15,9-17
Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea. Dacă țineți poruncile mele, rămâneți în iubirea mea așa cum eu am ținut poruncile Tatălui meu și rămân în iubirea lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi și v-am constituit ca să mergeți și să aduceți rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veți ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul.

Comentariu
Comuniunea cu Cristos se manifestă în modul cel mai concret în iubirea celor pe care îi considerăm, nu doar simțim (datorită simpatiei), prieteni. De aceea, suntem chemați să străbatem calea (pascală, ce presupune pătimire, moarte și înviere) care ne conduce la însușirea spiritualității prieteniei, cu toți cei pe care îi întâlnim, în felul în care ne-a prezentat-o și a trăit-o Isus însuși. Prietenia, modul de relaționare la care aspirăm cu toții (ne-ar plăcea să fim prieteni cu toată lumea), conform evangheliei, își are originea în iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată prin întruparea lui Isus și coborârea Duhului Sfânt. Ca atare, prietenia nu se fondează pe compatibilitatea caracterului, a intereselor și preocupărilor, ci are ca factor de punere în mișcare însăși iubirea lui Dumnezeu și, pare neobișnuit, trăsătura sa fundamentală nu este reciprocitatea, ci gratuitatea.

Continuând discursul despre iubire, al cărei început l-am meditat duminica trecută, Isus scoate în evidență două aspecte. Primul, că motivul pentru care suntem chemați să iubim este tocmai faptul că am primit acest dar. Primele cuvinte din evanghelia acestei duminici s-ar putea reda astfel: „tocmai pentru că Tatăl m-a iubit pe mine, și eu v-am iubit pe voi”. Simțind iubirea Tatălui, Isus ne transmite și nouă aceeași iubire. Aceasta înseamnă că iubirea lui Isus nu constituie doar un model pentru noi, ci suntem chemați să iubim chiar cu aceeași iubire cu care Tatăl ne iubește prin Isus. De aceea, A doua scrisoare a sfântului Petru spune că noi am devenit „părtași ai naturii sale dumnezeiești” (1,4). Drept urmare, deși altoită pe umanitatea noastră, iubirea creștină este un dar al lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l primim și să-l metabolizăm în noi. Când ne îndeamnă să „rămânem”, să locuim în iubirea sa, Isus ne cere stăruință în asimilarea darului pe care el îl mijlocește în mod continuu. Iubirea nu ne este oferită o dată pentru totdeauna, ci zilnic, prin toate manifestările dragostei pe care El o revarsă asupra noastră, prin însuși faptul că existăm, ne mișcăm, gândim etc. Astfel, cuvintele lui Isus sunt o profeție și o promisiune pe care Dumnezeu se angajează să o realizeze cu fidelitate (o altă trăsătură naturală a iubirii).

Al doilea aspect se referă la faptul că iubirea divină pare să se orienteze către o singură direcție: celălalt, diferit de cel de la care am primit-o. Isus nu spune în primul rând că îl iubește pe Tatăl la fel cum a fost iubit de El, ci afirmă că noi suntem locul revărsării iubirii sale. Ulterior, făcând un pas mai departe, ne cere să-i iubim pe ceilalți așa cum el ne-a iubit; nu ne cere să-i reîntoarcem iubirea pe care el ne-a arătat-o, ci să o dăm mai departe celorlalți. Este de la sine înțeles că iubirea presupune reciprocitatea, dar nu acesta este scopul spre care tinde ea pentru că în felul acesta, îngrijindu-se de sine însuși, ar fi egoistă. Ori Isus insistă tocmai că, pentru a fi dumnezeiască, egoismul nu are ce căuta în iubirea care constă în a se dărui pe sine însuși pentru binele celuilalt. Prin prisma acestor cuvinte, înțelegem mai bine și porunca „nouă” și totuși „veche”: „iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți”.

Privite din această perspectivă și cunoscând din experiență limitele capacității noastre de a iubi, mai ales când e vorba de cei cu care nu reușim să ne situăm pe aceeași „lungime de undă”, cuvintele lui Isus par o utopie. De altfel, agape, iubirea la care se referă Isus, este un cuvânt rar întâlnit în scrierile grecești antice, semn că dragostea, agape, caritas, pare să fie o încercare peste puterile omului. Însă, de vreme ce Isus ne spune că agape este un dar al lui Dumnezeu, are încredere că noi nu vom refuza bunăvoința sa, fapt care reiese din cuvintele: „dacă țineți poruncile, rămâneți în iubirea mea”. Spunând „poruncile”, Isus nu se referă la prescrierile fixe ale legii mozaice (pe care le-a criticat atunci când au fost absolutizate și puse în act împotriva omului spre binele căruia au fost date), ci la manifestarea concretă, practică a unicei iubiri pe care am primit-o de la el. Iubirea nu ia naștere ca o datorie (semnificație legală), ci ca un dar (semnificație divină).

Două sunt semnele acestei iubiri palpabile: bucuria și capacitatea de ne da viața pentru prieteni. Isus ne dorește fericiți și de aceea ne atrage atenția că simpla împlinire a unor îndatori nu poate da sens vieții noastre. Bucuria devine un criteriu al autenticității vieții creștine, o unitate de măsură a alegerilor noastre, rod al iubirii fraterne. Apoi, uneori este o jertfă a propriei vieți însuși faptul de a vedea în aproapele un frate, un prieten căruia să-i împărtășesc totul fără nicio utilitate. În mod normal, prietenia, iubirea prietenească, este cu o treaptă mai jos, mai umană – să-i spunem – a lui agape. Dar iată că Isus face din aceasta o consecință directă a acceptării iubirii divine. Îi considerăm pe ceilalți (toți) prieteni în măsura în care acceptăm prietenia lui Isus. Aceasta s-a manifestat prin împărtășirea întregii sale „cunoașteri” (adică iubiri) primite de la Tatăl. Nimic nu a păstrat pentru sine, nici măcar viața pământească. Felul acesta de prietenie nu înrobește, nu cere nimic în schimb, nu așteaptă recompensă, nu se poziționează deasupra celorlalți prin „mărinimia” arătată lor, ci este expresia pură a umilinței și a gratuității, adică a omului înviat, misiune la care suntem chemați și noi.

Din Izvoarele Franciscane
FF 37: Frații să se iubească unul pe altul, după cum spune Domnul: Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit eu (In 15,12). Și să arate dragostea pe care o au unii față de alții prin fapte (cf. Iac 2,18), după cum zice apostolul: Să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul (1In 3,18). Și să nu insulte pe nimeni (cf. Tit); să nu murmure, să nu denigreze pe alții, căci este scris este: Dumnezeu îi urăște pe cei ce murmură și pe cei ce vorbesc de rău (cf. Rm 1,29).

Distribuie cu: