Ioan 17,11-19
Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi. Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat și i-am păzit și nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum însă, vin la tine și spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de Cel Rău. Ei nu sunt din lume așa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca și ei să fie consacrați în adevăr.

Comentariu
Duhul Sfânt trezește în noi, ori de câte ori medităm Evanghelia, dorința de a fi cu Isus și ca Isus. Învierea lui suscită în sufletul nostru aspirația de a-l urma pe această cale, de a trăi ca oameni înviați, adică însuflețiți de Duhul său, care – după cum am avut ocazia să reflectăm în decursul Timpului Pascal – ne întărește în credință, ne insuflă curajul de a-l mărturisi, ne dă curajul iertării și al milostivirii, ne atrage către iubirea lui Dumnezeu, ne susține în a vedea în fiecare om un prieten pentru care merită să ne jertfim pe noi înșine. Primind aceste daruri putem spune că ne străduim că perseverăm pe calea învierii. Pentru că știe că drumul acesta este destul de anevoios și suntem predispuși să ne descurajăm repede, Isus, nu numai că ne dă exemplu, dar se roagă pentru noi. Evanghelia acestei duminici conține partea centrală a acestei rugăciuni, rostită în contextul Cinei celei de taină și pe care o cunoaștem cu numele de „Rugăciunea sacerdotală”.

Prin această rugăciune publică (ucenicii sunt martori), Isus oferă înaintea Tatălui întreaga sa viață ajunsă acum la „ceasul” de pe urmă, la ceasul „glorificării”. Totodată ea este și o profeție a jertfei de sine pentru care Isus a venit în această lume, pentru a ne mântui și pentru a ne îndemna să o imităm. Înaintea de a împlini ceasul jertfei, Isus este „tulburat”, nu atât pentru sine, cât mai ales pentru cei care îi sunt martori și ca atare transformă preocupările sale într-o rugăciune în care îi încredințează Tatălui pe cei pe care El „i-a dat”.

În Evanghelia după Ioan Isus nu-i învață pe ucenici rugăciunea Tatăl nostru, dar observăm că Rugăciunea sacerdotală pare să aibă aceeași menire. Isus se adresează Tatălui aproximativ în același fel: „Tată sfânt”. Una dintre poruncile cele mai importante din Vechea Lege, pe care o amintește și sfântul Petru în prima sa scrisoare, este aceasta: „Fiți sfinți, pentru că eu Domnul, sunt sfânt” (Lv 19,2; 1Pt 1,16). Toate celelalte cereri, porunci sau precepte se regăsesc în aceasta singură, au ca scop sfințirea omului care este darul pe care Tatăl îl face prin Isus, împreună cu implicarea noastră în a trăi conform acestui dar. Sfințenia lui Dumnezeu s-a manifestat în Isus, arătându-ne că El este milostivire, iertare, dăruire de sine și, mai ales, iubire necondiționată (agape ­– mesajul evangheliei duminicii trecute). Sfințenia este numele lui Dumnezeu, identitatea pe care ar dori să ne-o însușim și noi, pentru a fi „după chipul și asemănarea sa”. Isus se roagă ca noi să „rămânem”, să fim păstrați în sfințenia numelui său (prima cerere din Tatăl nostru), adică să avem puterea de a rămâne fideli sfințeniei sale.

Rodul sfințeniei dăruite de Tatăl este unitatea. Acest  aspect este important deoarece există mai multe feluri de a concepe sfințenia. Pentru gândirea iudaică, a fi sfânt însemna „a fi separat”, pus de o parte ca să nu se „contamineze” cu restul, cu cei „păcătoși”; de aceea, legislația iudaică insista pe eliminarea celui considerat păcătos la marginea comunității și pedepsirea lui. Acest lucru crea diviziune în comunitatea de credință. Pentru Isus însă, sfințenia este tocmai contrariul, repararea diviziunii, realizarea comuniunii prin reconciliere și iubire.

Jertfa lui Isus, urmată de învierea sa, este expresia cea mai concretă a sfințeniei. Spre acest fel de sfințenie suntem invitați să tindem; Isus se roagă Tatălui să dobândim sfințenia sa. Toți ne putem împărtăși din sfințenia sa, cu excepția celui care se încăpățânează să rămână un „fiu al pierzării”. Noi îl identificăm pe acesta cu Iuda. Ne miră însă faptul că Isus adaugă imediat cuvintele: „ca să se împlinească Scriptura”. Iuda a fost „predestinat” pieirii pentru a împlini Scriptura? Ar fi în contradicție cu toată învățătura lui Isus care a subliniat cât a putut de mult că el a venit pentru a-l căuta pe cel bolnav, păcătos, pierdut. Într-adevăr, Scriptura se împlinește tocmai prin aceea că în fața lui Dumnezeu, în comparație cu sfințenia sa toți suntem „fii pierduți”, rătăciți. Tatăl milostiv din parabola relatată de sfântul Luca se bucură că fiul său „pierdut” a fost „regăsit”. În aceasta constă împlinirea Scripturii: a recunoaște că suntem fii pierduți care am fost regăsiți de Isus (bunul Păstor) și, în ciuda îndărătniciei de a rămâne pierduți, Isus continuă să ne caute și să ne iubească în mod gratuit. Scriptura nu se împlinește prin păcatul nostru, ci prin iubirea necondiționată a lui Isus. De aceea putem spune că față de Iuda Isus a demonstrat cea mai mare iubire care se poate arăta față de cineva, iubirea cea mai gratuită cu putință.

Numai acest fel de iubire ne conduce la sfințenie și la unitate, în absența căreia orice fel de iubire devine diabolică (diabolos, cel care dezbină). În acest sens Isus vorbește despre legătura ucenicului său cu „lumea”, adică cu toate acele structuri ale răului: păcatul, egoismul, interesul personal, dominarea celuilalt, nedreptatea. Ucenicul lui Isus nu trebuie să se separe de lume, nu este chemat să urască lumea, ci, rămânând în lume, în ciuda opoziției și a urii lumii, a tuturor mijloacelor răului, el să răspândească bucuria iubirii necondiționate. Creștinul nu este un justițiar în această lume, ci un martor al lui Isus care, acceptând chiar diferențele induse de rău, să lucreze la creșterea comuniunii prin mărturia iubirii lui Isus. Ura prezentă în lume nu împiedică iubirea, ci este locul în care iubirea este chemată să fie mai puternică.

Aceasta nu înseamnă să treacă cu vederea răul. Isus se roagă ca ucenicii să fie „consacrați în adevăr”, adică în Cuvântul său, în Evanghelie, criteriul de discernământ care ne revelează binele și răul sau, mai bine zis, răul ascuns sub masca binelui. Numai promovând și trăind acest adevăr, cu orice jertfă, putem contribui, împreună cu Isus, la vindecarea lumii.

Din Izvoarele Franciscane
FF 750: Acest fericit călător, dorind să iasă cât mai devreme din lume, ca dintr-un exil trecător, găsea un ajutor considerabil în lucrurile care sunt în lume. De fapt, se slujea de ea ca de un câmp de bătălie împotriva puterilor întunericului și, cât îl privește pe Dumnezeu, ca de o oglindă curată a bunătății sale.

Distribuie cu: