Ioan 15,1-8
Eu sunt vița cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul.Orice mlădiță care este în mine și nu aduce rod, el o înlătură și oricare aduce rod o curăță ca să aducă și mai mult rod.Voi sunteți deja curați, datorită cuvântului pe care vi l-am spus.Rămâneți în mine și eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine.Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteți face nimic.Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădița, și se usucă. Se adună, se aruncă în foc și arde.Dacă rămâneți în mine și cuvintele mele rămân în voi, orice voiți, cereți și vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl meu, ca să aduceți rod și să fiți discipolii mei. 

Comentariu
Cuvântul lui Dumnezeu meditat în Timpul Pascal ne invită să contemplăm învierea lui Isus care promite să ne împărtășească viața sa, fapt care se poate realiza numai în măsura în care rămânem în comuniune cu el, ascultând glasul și privind la „Păstorul cel frumos” (evanghelia duminicii trecute). În Evanghelia după Ioan, Isus nu se folosește niciodată parabole pentru a învăța, ci întrebuințează imagini simple, preluate din viața de zi cu zi, prin care – o altă caracteristică a acestei evanghelii – ne vorbește despre cine este el, despre identitatea și misiunea sa. De aceea Isus spune deseori „Eu sunt”: „pâinea” (6,35), „lumina” (8,12), „poarta” (10,7), „păstorul” (10,11), „învierea și viața” (11,25), „calea, adevărul și viața” (14,6). În fragmentul acestei duminici auzim din gura sa o comparație puțin bizară, nu în sensul că nimeni nu o mai utilizase înainte de el, ci tocmai pentru că era foarte comună, dar căreia el îi dă un nou sens: vița și mlădița.

Isus preia această imagine din colecția de simboluri a Scripturii (Vechiului Testament) prin care se reprezenta alianța (greu încercată) dintre poporul ales și Dumnezeu. Îndeosebi profeții (Os 10,1-3; Is 5,1-7; Ier 2,21; Ez 15,1-6; 19,10-15) și psalmistul (Ps 80) îl compară pe Israel cu o vie care, deși a beneficiat de grija aproape excesivă a lui Dumnezeu, viticultorul, în ciuda răbdării sale îndelungate, nu a adus roadele de dreptate, de iubire, de fidelitate scontate. Acum, Isus se aseamănă el însuși cu via, luând asupra sa rolul negativ al lui Israel și arătând că omul, prin intermediul său, are puterea de a răspunde iubirii și milostivirii lui Dumnezeu așa cum așteaptă de la noi. Apelând la acest paralelism, Isus pare oarecum polemic la adresa poporului său, căruia îi reproșează lipsa receptivității voinței lui Dumnezeu, însă, de fapt, Isus reînnoiește îndemnul profetic la convertire, asigurându-l că, prin ascultarea Cuvântului său, speranța de a aduce roade nu este moartă întrucât ea nu depinde de virtutea omului, care prin efortul său vrea să corespundă poruncilor divine, ci prin comuniunea cu harul dăruit prin umanitatea lui Isus.

Într-adevăr rostul viței de vie este să dea rod. Vița de vie nu este o plantă ornamentală; chiar dacă formează o cortină, la țară, ea nu a fost plantată să țină umbră, ci să dea struguri. Ucenicul lui Isus, creștinul, ca să nu trăiască degeaba, ca să merite numele de creștin, este destinat să dea rod. În Biserică nu există conceptul de creștin ornamental, care construiește biserici frumoasă (pentru umbră vara și dos iarna), care vorbește frumos despre iertare, iubire, înțelegere, pace, fără să-și dea silința să împlinească ceea ce rostește cu buzele, care aparent este imaculat, dar înlăuntru e plin de răutate și invidie. Scopul creștinului nu este decorativ, ci lucrativ, adică să „producă” roadele credinței, dintre care cel mai important, după cum sugerează și simbolul vinului, este bucuria comuniunii cu Dumnezeu perceput, simțit ca Tatăl nostru; nu ca stăpân, tiran, judecător.

Ca să aducă acest rod, creștinul are nevoie să fie în unire cu Cristos, să rămână în el. Vița nu poate aduce roade decât atașată pe viță. Altfel, nici una și nici cealaltă nu pot aduce rod, nefiind bune la absolut nimic. Prin această asemănare înțelegem, pe de o parte, că fără Isus efortul nostru de a aduce roade ar fi steril; faptele bune ar fi filantropie, nu caritate dumnezeiască. De aceea evanghelistul insistă repetând cuvântul „a rămâne” care înseamnă de fapt „a locui”. Pe de altă parte, din această asemănare ne dăm seama de umilința lui Isus de a se încrede în noi: fără mlădiță, nici vița nu poate aduce rod și ar la fel de inutilă. Dumnezeu nu dorește să-și împlinească lucrarea în lume fără aportul nostru, se face dependent de noi pentru binele pe care vrea să-l facă lumii. În felul acesta ne încurajează că păcatul, slăbiciunile, limitele noastre nu sunt o piedică în a face binele în numele său. În ciuda lor, el rămâne fidel, credincios, preferând să riște în continuare pe mâna noastră: chiar „dacă suntem infideli, el rămâne fidel pentru că nu se poate renega pe sine însuși” (2Tim 2,13). Dacă există păcatul și slăbiciunea, ne pune la dispoziție și mijlocul de a ne purifica.

De altfel, observăm că nu se vorbește de purificare în cazul mlădițelor care nu aduc rod, ci al acelora care dau rod datorită unirii cu Isus. Purificarea înseamnă îndepărtarea tuturor obstacolelor care împiedică „randamentul”, presupune canalizarea tuturor energiilor către un singur scop pentru a evita disiparea. Într-adevăr, câte lucruri, activități, afecte cărora le acordăm atât de multă atenție nu ne distrag de la obiectivele credinței noastre? Cuvântul lui Isus, cel care purifică, ne luminează să discernem ce este folositor și ce este inutil în viața creștină și ne dăruiește puterea de a „renunța” la aceste interese lipsite de valoare. Judecata nu o face Dumnezeu, ci noi înșine, care decidem dacă vrem să rămânem cu Isus sau să fim „aruncați afară”. E adevărat că purificarea presupune și suferință (de fapt suferă eul nostru arogant), dar aceasta este incomparabilă cu bucuria pe care ne-o dau roadele comuniunii cu Cristos.

Din Izvoarele Franciscane
FF 820: Amintește-ți, o, părinte, de toți fiii tăi. Tu, preasfântule, cunoști foarte bine cum noi, neliniștiți din cauza pericolelor, suntem departe de a călca pe urmele tale. Dăruiește-ne puterea de a rezista, purifică-ne ca să strălucim, fă-ne vrednici ca să aducem roade. Mijlocește-ne să se reverse asupra noastră duhul harului și al rugăciunii, ca să avem umilința adevărată pe care tu ai avut-o, să trăim sărăcia pe care tu ai întruchipat-o, să merităm dragostea prin care tu l-ai iubit Cristos răstignit.

Distribuie cu: