Duminică, 4 noiembrie 2018, a XXXI-a din Timpul de peste an – Anul B
Marcu 12,28-34
Atunci, unul dintre cărturari, auzind că discută cu ei și văzând că le-a răspuns bine, a venit la el și l-a întrebat: „Care este prima dintre toate poruncile?” Isus i-a răspuns: „Prima este: Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta. A doua este aceasta: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea”. Cărturarul i-a zis: „Bine, Învățătorule, adevărat ai spus că el este unul singur și că nu este altul în afară de el și a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul și din toată puterea și a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți este mai mult decât toate holocausturile și decât toate jertfele”. Isus, văzând că a răspuns cu înțelepciune, i-a spus: „Nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu”. Și nimeni nu îndrăznea să-l mai întrebe.
Comentariu
Odată cu intrarea în Ierusalim, locul pătimirii, morții și al învierii, disputa lui Isus cu privire la valorile împărăției lui Dumnezeu care ia naștere în jurul său se lărgește, mutându-se în afara cercului restrâns al ucenicilor săi. Am putut observa de-a lungul Evangheliei după Marcu că, deși au fost instruiți îndeaproape de Isus, așteptările lor de la el nu s-au schimbat: vedeau în el tot întruchiparea unui mesia politic, care să le dea pâine, putere și primele locuri. Poate aveau o scuză: slaba cunoaștere a Scripturilor. Acum însă interlocutorii lui Isus sunt mai „educați”, mai „cultivați”, dar mult mai vocali și mai agresivi cu Isus. Arhiereii, cărturarii, bătrânii, fariseii, irodienii și saduceii se perindă în fața lui Isus, afișând o ostentativă cunoaștere a Scripturilor, care însă nu-i face cu nimic superiori evreilor de rând pe care ei îi disprețuiau.
Dialogul cu cărturarul în evanghelia Duminicii a XXXI-a din timpul de peste an diferă puțin de cel avut de Isus cu celelalte categorii de învățați care au încercat, provocator, să-l prindă în cursă prin cele spuse ca să aibă un motiv cât de cât solid pentru a-l ucide, așa cum au decis chiar de la începutul misiunii publice a lui Isus (Mc 3,6). Acest pre-proces al lui Isus scoate în evidență lipsa de logică a acuzatorilor și autoritatea învățăturii lui Isus care e sintetizată tocmai în legea iubirii pe care Isus o aduce în discuție cu ajutorul acestui cărturar care, spre deosebire de antevorbitorii săi, se apropie de el cu mai mult respect, fără intenția (cel puțin vădită) de a-l provoca.
Chestiunea „primei legi” apărea în dezbaterile rabinilor vremii care, în ciuda pregătirii lor, se găseau în dificultatea de a face o ierarhizare a numeroasele legi transmise atât de Scripturi cât și de Tradiția orală (pusă aproape pe același plan cu Scriptura). După unii rabini, pentru David legea se reducea la unsprezece norme (Ps 15,2-5: a fi neprihănit, a face dreptatea, a spune adevărul, a nu calomnia, a nu face răul aproapelui, a nu denigra, a respecta, a-și ține jurământul, a se teme de Domnul, a nu lua mită, a nu profita de sărac), pentru Isaia la șase (33,15), pentru Miheia la trei (6,8: să iubești judecata, să iubești îndurarea, să fii umil), pentru Amos la două (5,4: „căutați-mă și veți trăi”), pentru Habacuc la una (2,4: cel drept va trăi prin credință). Dorința de a avea o scară a valorilor nu era pur funcțională pentru a crea un sistem religios cât mai coerent, ci de a avea o cheie de lectură a tuturor legilor lui Dumnezeu care aveau rolul de a-l călăuzi pe om, prin credință, către Dumnezeu.
Isus îi deschide ochii cărturarului, la fel cu a făcut și orbului din evanghelia duminicii anterioare, să înțeleagă că „prima poruncă”, cea prin care pot fi interpretate și trăite (nu anulate) toate poruncile, se afla chiar pe buzele sale, rostită de mai multe ori pe zi; nu era nevoie să „calculezi” care poruncă e mai importantă decât celelalte, era suficient să conștientizeze ceea ce mărturisirea credinței îl îndemna să spună zi de zi. Răspunsul său se afla chiar în rugăciunea Șema/Ascultă, Israele! pe care o rostea cel puțin de două ori pe zi, dimineața și seara.
„A asculta” e prima poruncă: atitudinea specifică celui credincios care se abandonează cu totul în mâinile lui Dumnezeu pentru că are credința că, înainte de a-l iubi pe Dumnezeu, El însuși este cel care își arată iubirea față de om. A asculta presupune conștientizarea că suntem iubiți de Dumnezeu și ca atare nu avem nicio pretenție de la El, ci primim cu recunoștință tot ceea ce ne trimite: Cuvântul său, voința sa. Ascultarea ne predispune să-l acceptăm pe Dumnezeu în misterul său care ne surprinde, care ne pregătește ceea ce este mai bun pentru mântuirea noastră. Ca atare, nu putem să nu-i răspundem lui Dumnezeu cu aceeași iubire; astfel iubirea devine o poruncă fundamentală, adică o cerință interioară, o necesitate care, împlinind-o, ne face să ne simțim cu adevărat oameni. Trăind iubirea lui Dumnezeu simțim că împreună suntem oameni, frați și surori demni de a fi iubiți. Prin urmare iubirea aproapelui este o consecință firească a iubirii lui Dumnezeu.
Cărturarul dă semne deja că „ascultă” cuvintele Scripturii și de aceea Isus îl încurajează că nu este departe de împărăția lui Dumnezeu. Poarta împărăției sale, împărăția convertirii, păcii, a iertării e chiar a asculta/împlini iubirea unicului Dumnezeu care nu așteaptă de la noi „jertfe”, ci jertfirea de sine.
Din Izvoarele Franciscane
FF 69: Să-l iubim din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea, cu toată inteligența, avântul, afecțiunea, sentimentele cele mai profunde și întreaga voință pe Domnul care s-a dat și continuă să ni se dea în întregime nouă, cu tot trupul său, cu tot sufletul și toată viața; care ne-a creat, ne-a mântuit și ne va salva doar prin milostivirea sa; el care a împlinit și ne oferă orice bine nouă, celor demni de milă și nefericiți, stricați și infecție, nerecunoscători și răi.