Marcu 12,38-44
În învățătura lui mai spunea: „Feriți-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi și să fie salutați prin piețe, să ocupe primele locuri în sinagogi și locurile de onoare la ospețe. Ei mănâncă avutul văduvelor și se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră”.

Stând în fata vistieriei, privea cum punea mulțimea banii în caseta pentru ofrande. Mulți bogați puneau mult. A venit și o văduvă săracă și a pus două monede mici, câțiva bani. Atunci i-a chemat pe discipolii săi și le-a zis: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toți cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toți au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viața ei”.

Comentariu
Intrarea în împărăția lui Dumnezeu, rezultat al „ascultării” poruncii de a-l iubi pe El și pe aproapele, nu e o chestiune de teorie, de dispută teologică cu „experții” în legea lui Dumnezeu. Ascultarea se manifestă în curajul de a trăi valorile împărăției „din toată inima, din tot cugetul și din toată puterea”. Isus l-a apreciat pe cărturarul din evanghelia duminicii anterioare pentru deschiderea de a primi vestea împărăției lui Dumnezeu, dar se pare că el e doar o excepție, deoarece Isus cere mulțimii care „îl asculta cu plăcere” (Mc 12,37) să fie atenți, să deschidă ochii la ceea ce fac și spun cărturarii, altfel spus să se ferească de ei. Isus nu-i pune în gardă cu privire la comportamentul celor (considerați) păcătoși, ci la cei învățați a căror învățătură îi conduce pe oameni la orbire, pentru că ei înșiși sunt orbi, nu se lasă vindecați de cuvântul lui Isus.

Doctrina și comportamentul lor demonstrează că nu-i interesează să-l iubească pe Dumnezeu „din toată inima…”; ei au alte „plăceri”, interese care se manifestă prin câteva gesturi. Poartă „haine lungi”: haina e simbolul persoanei al omului. Dacă orbul de la ieșirea din Ierihon își aruncase haina de pe el pentru a merge înaintea lui Isus, cărturarii iau haine lungi, adică vor să scoată în evidență personalitatea lor care îi face „speciali”, „diferiți”, „separați” de restul poporului ignorant, care nu cunoaște Legea. Dacă „vizibilitatea” nu este este de ajuns pentru a le satisface plăcerea de a fi priviți (ei nu privesc la ceilalți pentru a le vedea nevoile), așteaptă și să audă salutul, eventual aprecierea, pentru ca și urechea să fie mulțumită. Respectul trebuie să se concretizeze și în acordarea priorității în locurile din sinagogă și la masă. Toate acestea sunt revendicate datorită calităților lor „spirituale”, pentru că se roagă îndelung, bineînțeles, nu „în camera” lor (Mt 6,6), ci cât mai ușor să fie observați. Toate aceste gesturi trădează un exhibiționism religios menit să le hrănească propriul ego, care le devine dumnezeu, în locul Dumnezeului pe care pretind că-l cunosc și-l predică. Preocuparea lor nu e legea lui Dumnezeu, ci să crească în apreciere, simpatie, să facă impresie cât mai puternică asupra celorlalți. Și dacă nu era de ajuns, de la plăcerea de a primi onoare se ajunge foarte ușor la lăcomie și abuz în a se prevala de „drepturile” (închipuite) rolului pe care îl joacă chiar împotriva celor mai vulnerabili față de care însăși Legea cere să fie protejați, nu de care să se profite (cf. Ex 22,20-26).

În contrast cu acest model condamnabil de religiozitate „afișată”, Isus are ochi să vadă pe cineva care nu dorește să fie văzut (cf. învățăturii lui Isus din Mt 6): văduva care pune în visteria templului „două monede, câțiva bani”. Ea întruchipează opusul cărturarului ipocrit și este un exemplu desăvârșit al ucenicului lui Isus, ba chiar imaginea sa. Isus îi „cheamă aproape” pe ucenicii săi deoarece sunt departe de învățătura lui; deja le-a atras atenția de mai multe ori, ei tind să se asemene cu cărturarii, tânjind la primele locuri, să stea la stânga și la dreapta, nu își doresc să fie ca această văduvă săracă ce le arată că a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă înainte de toate, nu a oferi ceva din ceea ce prisosește, nu a întruchipa figura triumfală a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, ci a se oferi în întregime: „a dat toată viața ei”. Adevărata religiozitate, cea a iubirii, „se leapădă de sine”, de iluzia onorului primit sau mai bine zis cerșit de la ceilalți, pentru a se pune în totalitate la dispoziția lui Dumnezeu ca să împlinească voința Sa care constă în a-l sluji pe aproapele.

Cărturarii și ucenicii sunt sclavi ai imaginii proprii pe care o vor reflectate în respectul celorlalți. Văduva este săracă, dar liberă să dăruiască toată ființa sa, așa cum face și Isus. Ea este întruchiparea umilinței pe care Isus a trăit-o până în ultima clipă și pe care s-a chinuit să o învețe ucenicilor săi, fără prea mare succes în timpul vieții pământești. Nu e deloc greu să recunoaștem aceste chipuri în sufletul nostru și în comunitățile Bisericii de astăzi. Alegerea aparține conștiinței noastre.

Din Izvoarele Franciscane
FF 1167: Sărăcuțul lui Cristos nu avea nimic altceva decât două monede mici pe care să le împartă cu libertatea carității: trupul și sufletul. Din dragoste pentru Cristos își dăruia trupul și sufletul lui Dumnezeu: în fiecare moment își jertfea trupul prin asprimea postului și sufletul prin flacăra dorinței: trupul îi era jertfă de ardere de tot în curtea templului; sufletul îi era tămâie înlăuntrul templului.

Distribuie cu: