Marcu 13,24-32
În zilele acelea, după acea nenorocire, soarele se va întuneca, iar luna nu-și va mai da lumina; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare și glorie. Atunci va trimite îngerii și va aduna pe toți aleșii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului. Învățați de la smochin parabola: când mlădița devine deja fragedă și dau frunzele, știți că vara este aproape. La fel și voi, când veți vedea că se împlinesc acestea, să știți că este aproape, la ușă. Adevăr vă spun că nu va trece această generație până nu se vor împlini toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. Despre ziua și ceasul acela nu știe nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl. 

Comentariu
Viitorul fascinează întotdeauna mai mult decât trecutul sau prezentul, pentru că nu-l cunoaștem (măcar în parte, asemenea trecutului), pentru că suntem liberi să visăm, să ne închipuim cum va fi. Însă nu ne dă nicio certitudine (măcar în parte, asemenea prezentului), pentru că nu poate fi controlat. De aceea preocuparea pentru viitor dă naștere fricii, mai ales când omul se simte nepregătit și fără mijloace de a-l înfrunta. Inevitabil, evangheliile, oglindă a vieții și frământărilor omului, vorbesc și despre acest argument, găsind oportun ca momentul discuției să fie cel care precedă pătimirea, moartea și învierea lui Isus, atunci când, lipsind Învățătorul, ucenicii pot să cadă ușor în ispita descurajării sau a iluziei de a se încrede în falșii profeți, înșelători de conștiințe, „horoscopiștii” din vremea lui Isus.

Evanghelia după Marcu așază „discursul escatologic” (despre lucrurile de pe urmă) în capitolul 13, imediat după ce Isus a terminat de vorbit cu fariseii și cărturarii, a ieșit din templu și i-a prevestit distrugerea însoțită de alte semne cutremurătoare. Sperând, cu siguranță, să nu fie martorii unor astfel de evenimente, ucenicii vor să știe „când” se vor împlini. Pornind de la această curiozitate, Isus îi învață pe ucenici ce atitudine este mai potrivită pentru a „trece prin” acele timpuri. Limbajul lui Isus este puțin „codificat”, apocaliptic, ciudat pentru exprimarea cu care suntem obișnuiți astăzi, dar nu și pentru ucenici care erau familiarizați cu acest fel de a vorbi, tipic iudaismului în care au trăit. Rolul său nu era de a înspăimânta, ci de a conștientiza pe de o parte de adevărul că, în ciuda a ceea ce pare la prima vedere, Dumnezeu nu este indiferent față de soarta omului, El fiind cel care conduce istoria, iar pe de altă parte, că omul este responsabil pentru toate acțiunile sale, care pot avea uneori consecințe catastrofale. De fapt, limbajul apocaliptic nu este altceva decât o lectură plină de speranță a prezentului care nu este destinat să se înece în rău, din cauza celor care cred că dețin puterea și autoritatea în lume și o exercită în dauna binelui comun (bineînțeles, în interesul propriu), ci este chemat să se transforme sub puterea milostivă lui Dumnezeu, care îndeamnă la iubire.

În limbajul apocaliptic biblic, are lor mereu o luptă între puterea omenească și puterea lui Dumnezeu. Aparent, structurile de putere omenești înving, dar prin distrugere (a creației, a valorilor, a omului însuși), însă omul de credință știe, este convins, că acestea vor trece și că Dumnezeu are puterea să reînnoiască totul, realizând o nouă creație (Fap 3,20; Mt 19,28; Ap 21,5). În consecință, omul de credință nu se descurajează în fața manifestărilor răului, deoarece puterea sa este limitată și trecătoare. Într-adevăr este percepută ca o „nenorocire” (13,24), ca un timp întunecat. Dacă lipsește lumina pământească, nu lipsește însă cea dumnezeiască: „Cuvântul tău e făclie pentru pașii mei” (Ps 119,105), „cuvintele mele nu vor trece”. „Nenorocirea” e prezentă mereu, dar poate fi depășită prin cuvintele lui Isus, prin evanghelie. Puterile răului nu pot fi contracarate prin aceleași mijloace de dominare, de forță; puterea Fiului Omului, a îngerilor, nu schimbă registrul evangheliei care se opune răului prin cruce, milostivire, iubire, iertare.

Prin urmare, nu avem nevoie să știm „când” vor veni timpurile de pe urmă, pentru că ele sunt acum (autorul Evangheliei după Marcu, prin nenorocire, se referă la distrugerea templului din Ierusalim la care el a fost martor); în schimb, avem nevoie să știm, să fim conștienți de puterea evangheliei, a cuvintelor lui Isus care lucrează la edificarea creștinului și a lumii în care trăiește. Așadar, sensul existenței noastre, marcată de suferința cauzată de rău, este dat numai de înțelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu.

Din Izvoarele Franciscane
FF 500: Curajul adevărat nu are limite de timp, din moment ce așteaptă o răsplată veșnică. De aceea tânjea cu ardoare să revină la începuturile umile și, îmbucurat de o nouă speranță plină de iubire, își propunea să-și conducă trupul, în ciuda puterilor slăbite, la slujirea de la început. De aceea îndepărtat toate preocupările care îi erau piedică și nu pleca urechea la cuvintele omenești care voiau să-i mai tempereze din asprime, spunând: „Fraților, să începem să-l slujim pe Domnul Dumnezeu, pentru că până acum am făcut puțin sau fără niciun folos”.

Distribuie cu: