Ioan 18,33-37
Pilat a intrat din nou în pretoriu, l-a chemat pe Isus și i-a zis: „Tu ești regele iudeilor?” Isus a răspuns: „De la tine însuți spui aceasta sau ți-au vorbit alții despre mine?” Pilat a răspuns: „Oare sunt eu iudeu? Poporul tău și arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” Isus a răspuns: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici”. ³⁷ Atunci Pilat i-a zis: „Așadar, ești rege?” Isus i-a răspuns: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”.

Comentariu
Liturgia Cuvântului de la sfârșitul Anului Liturgic (B) întărește întreg conținutul învățăturii predicate de Isus pe parcursul vieții sale publice și-l exemplifică prin atitudinea sa concretă. Deși ultima duminică a Anului Liturgic celebrează sărbătoarea lui Cristos Regele universului, ea nu propune nimic fastuos, triumfal, pompos. Dimpotrivă, fragmentul evanghelic reînsuflețește o parte din scena condamnării lui Isus din care reiese însă că într-adevăr Isus este rege.

Tematica regalității sau domniei lui Isus străbate toată Evanghelia după Ioan (ea nu lipsește nici din evangheliile sinoptice), dar apare într-o lumină neobișnuită pentru noi, pentru că Isus nu se recomandă ca rege pământesc, așa cum și-l doreau contemporanii săi, ucenicii săi și, implicit, noi, ca om care domină, care își manifestă puterea, care împarte o dreptate retributivă, care așteaptă venerație și respect de la supușii săi, care așteaptă să fie slujit. „Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mt 20,28). Isus și-a trăit regalitatea în această optică.

În pretoriu, sala de judecată a comandatului roman, se dezbate un „conflict de interese” din care se poate observa modul fiecăruia de a înțelege regalitatea. Pilat, ca reprezentant al puterii romane, nu poate avea decât o concepție politică despre rege, iar interesul său, ca funcționar plătit pentru serviciile sale militare, este ca ordinea aceasta să fie neschimbată. Clasa preoțească iudaică, păstrătoare a tradițiilor religioase și seculare ale poporului ales aștepta un rege mesianic, suficient de puternic pentru a-i învinge pe romani și pentru a împlini idealurile lor de dominație asupra lumii, așa cum și le-au imaginat din istoria lui David și Solomon. Fiind însă obligați să suporte dominația romană, preoții se mulțumeau să le fie respectat măcar interesul doctrinal, față de care romanii erau (aproape) indiferenți. Isus nu are de face cu aceste interese, pentru că acum, în acest context, arată că nu dorește nimic pentru sine. Binele vizat de el nu este păstrarea unui statu-quo convenabil pentru sine, nici supraviețuirea unei instituții sau a națiunii, ci mântuirea omului și împlinirea voinței lui Dumnezeu.

De aceea, regalitatea pe care o trăiește și împărăția lui Dumnezeu, pe care o vestește și căreia îi dă viață, nu acceptă ca principii de funcționare puterea și dominarea celuilalt. Pe drumul din Galileea până la Ierusalim, am observat în acest an liturgic în Evanghelia după Marcu, Isus s-a chinuit să le explice ucenicilor că nu acesta este scopul venirii sale pe pământ: a fi primul, a fi mare, a comanda, a primi laude, a se folosi de calitățile și puterile proprii pentru a fi deasupra celorlalți; nu acesta a fost idealul de om pe care l-a proclamat și trăit Isus. El a fugit de regalitatea pământească (cf. In 6,15), dar a acceptat regalitatea mântuirii prin jertfa de sine în fața lui Pilat; el și-a dat seama că Isus nu se face vinovat de nicio acuză proferată de mai marii preoți și de popor, dar interesul pe care îl reprezenta l-a împiedicat să se comporte conform adevărului. Nu întâmplător Isus spune că a venit în lume pentru a da mărturie despre adevăr, care nu e o realitate abstractă, nici nu se reduce la o doctrină sau la o etică, ci constă în a trăi conform cu voința lui Dumnezeu, cu adevărul pe care El l-a revelat omului prin Fiul său, Isus.

Remarcăm că Isus nu ne îndeamnă să spunem adevărul, ci să trăim „în adevăr” și facem acest lucru dacă „ascultăm glasul” (18,37) său, adică evanghelia proclamată și trăită de el însuși. Adevărul este astfel darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut în Isus, „calea, adevărul și viața” (In 14,6), Emanuel („Dumnezeu cu noi”) care ne conduce să-l vedem pe Tatăl (In 14,9) și să cunoaștem iubirea sa plină de milostivire, care nu judecă, ci cheamă la mântuire. Evident, acest fel de a trăi adevărul contravine gândirii/ideologiei omenești pe care se fondează orice formă de putere care pretinde că dă „siguranță” (pâine) omului și ca atare este dorită de oameni. Prin evanghelia sa Isus propune să ne însușim mentalitatea și libertatea lui Dumnezeu care este mare, stăpân, domn tocmai pentru că este umil, slujitor, îl oferă pe unicul său Fiu pentru mântuirea noastră.

În fața lui Pilat are loc epifania regalității lui Isus care împlinește voința Tatălui; el mărturisește adevărul că plinătatea vieții se dobândește prin disponibilitatea totală de a o dărui celorlalți, refuzând orice formă de agresivitate, deoarece împărăția lui Dumnezeu, edificată în această lume, nu trăiește după principiile lumii, ci după acelea ale lui Dumnezeu, care sunt pacea, iertarea, slujirea…

Din Izvoarele Franciscane
FF 346: Îmbrăcat în zdrențe, cel care altă dată împopoțona cu veșminte de purpură, pe când trecea printr-un crâng cântând laude lui Dumnezeu în limba franceză, deodată câțiva răufăcători s-au năpustit asupra lui întrebându-l cine este. Omul lui Dumnezeu a răspuns cu îndrăzneală: „Sunt ambasadorul marelui Rege; de ce vă interesează?”. Aceia l-au bătut și l-au aruncat într-o groapă, spunându-i: „Rămâi acolo, ambasador țărănoi al lui Dumnezeu!”. Dar el, după ce tâlharii s-au îndepărtat, a sărit din groapă și, binedispus, a continuat să cânte cu glas tare, umplând pădurea de laudele Creatorului tuturor lucrurilor.

Distribuie cu: