Loading...

Duminică, 28 octombrie 2018, a XXX-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 10,46-52
Și au venit la Ierihon. Pe când ieșea din Ierihon cu discipolii săi și cu o mulțime numeroasă, un cerșetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, ședea la marginea drumului. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige și să spună: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” Mulți îl certau ca să tacă, însă el striga și mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” Oprindu-se, Isus a spus: „Chemați-l!” Și l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”. Iar el, aruncându-și haina, a sărit în picioare și a venit la Isus. Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credința ta te-a mântuit!” Îndată și-a recăpătat vederea și îl urma pe cale.

 

Comentariu
Nu știu dacă în tot Noul Testament mai există un personaj atât de „dosnic”, dar care să aibă o atât de mare relevanță în raport cu o evanghelie precum Bartimeu. Orbul de la marginea drumului, a cărui întâlnire cu Isus este povestită în câteva rânduri, reprezintă cheia de lectură a Evangheliei după Marcu. Exegeții spun că această evanghelie își propune să vorbească despre „secretul mesianic” al lui Isus. De ce ar face Isus un „secret” din identitatea sa? Față de cine păstrează Isus taina despre cine este el? Față de noi, creștinii, cărora ne este adresată evanghelia? S-ar părea că da, deoarece noi, creștinii, suntem dispuși atât de puțin să credem (devenim orbi) cine este Isus, care este misiunea sa și ce transformare dorește să aducă în viața noastră. Înaintea noastră, ucenicii au parcurs drumul spre cunoașterea, acceptarea, iubirea lui Cristos, iar istoria lor (și a noastră) se condensează în imaginea orbului Bartimeu, care are toate defectele și calitățile ucenicului care este chemat, dorește și, eventual, reușește să-l urmeze pe Isus, așa cum este el cu adevărat.

Episodul se petrece înainte de intrarea lui Isus în Ierusalim, la finalul drumului început „în satele Cezareei lui Filip” (8,27). Momentul era precedat și acolo de vindecarea unui orb, a celui din Betsaida. Între aceste două vindecări, drumul făcut de Isus către Ierusalim, în timpul căruia Isus și-a prevestit pătimirea, moartea și învierea, pe care ucenicii nu le-au înțeles și nu le-au acceptat, dobândește o nouă semnificație. Propunerea de viață pe care o face Isus celor care îl urmează, care constă în slujire și dăruirea vieții ca răscumpărare pentru aproapele (evanghelia duminicii trecute), nu este primită din cauza orbirii (interioare), a necredinței, a refuzului că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu (așa cum afirmă începutul evangheliei, Mc 1,1) nu prin faptul că prin el se va manifesta puterea lui Dumnezeu asupra asupritorilor lui Israel, oferindu-le „gloria” prietenilor săi, ci prin aceea că își dăruiește viața din iubire față de toți oamenii. Ucenicii lui Isus (simbolizați de orb) ilustrează perfect această închidere cu privire la adevărul identității și misiunii lui Isus, al cerințelor evangheliei.

Scena se petrece la ieșirea din Jerihon, prima cetate cucerită de poporul ales condus de Iosue, încheind astfel exodul și împlinind eliberarea promisă de Dumnezeu. Isus (în limba ebraică, Ieșua, are aceeași semnificație cu numele Iosue, Iehoșua) va începe peste puțin timp, prin pătimire, moarte și înviere adevărata eliberare, mântuire a tuturor oamenilor; acum însă Ierihonul ia locul Egiptului, simbolizând puterea opresivă. Ierihonul, despre care se spune că este cel mai vechi oraș al lumii, avea o semnificație deosebită în timpul lui Isus: fusese una dintre reședințele de vară ale lui Alexandru cel Mare; după cucerirea romană, Marcus Antonius făcuse cadou acest oraș Cleopatrei; Irod cel Mare l-a închiriat și a făcut reședința sa de iarnă, construind palate și un hipodrom; alături de el, cei mai bogați din clasa conducătoare își aveau aici locuința. Isus iese din acest loc și se îndreaptă spre Ierusalim, cetatea păcii, realizate prin moarte și învierea sa.

Cum avem „acces” la pacea/mântuirea adusă de Isus? Răspunsul îl aflăm în parcursul vindecării lui Bartimeu. Numele îi este dat doar la început, în raport cu orașul Ierihon. Semnificația sa este „fiul laudei”, al onoarei, al gloriei; el întruchipează aspirațiile oarbe ale ucenicilor lui Isus, ale comunității creștinilor, care doresc să fie primii, să stea la stânga și la dreapta în „gloria” lui Isus, altfel spus să ia locul bogaților din Ierihon. Realitatea e că cel care are astfel de dorințe rămâne izolat de realitate, de ceilalți, devine un cerșetor, la marginea drumului. Acestei detalii fac trimitere la parabola seminței care cade la marginea drumului și este luată de păsări, simbol al Satanei (puterii) care fură sămânța cuvântului lui Dumnezeu pentru ca să nu mai poată da roade în om, înlănțuind-l, paralizându-l să fie mereu dependent de aprecierea și lauda (falsă) a celorlalți. Acesta este opusul idealului de om propus de Isus. De fapt, Isus este contrariul lui Bartimeu: în sinagoga de la Nazaret, unde și-a început misiunea publică, evanghelistul notează că Isus spune profetul este „dezonorat” (gr. adimos) în patria sa, iar peste puțin timp soldații și întreg poporul își vor bate joc de el.

Schimbarea stării lui Bartimeu începe când „aude” despre Isus; credința vine din auzire (cf. Rm 10,17); totuși, comunitatea celor care sunt cu Isus nu favorizează, din păcate, întâlnirea orbului cu Isus, la fel cum mărturia creștinilor împiedică, nu de puține ori, ca lumea să se apropie de Dumnezeu. Dacă Isus însuși nu ar fi auzit strigătul lui, orbul ar fi rămas în întunericul său. Însă Isus este sensibil la strigarea sa, deși în ea se observă „interesul” celui suferind care încă nu vede, nu crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ci „Fiul lui David”. Abia după ce este chemat, după ce vorbește cu Isus, va ajunge la credința care se exprimă în urmare. Până acolo are de făcut câțiva pași.

Mai întâi să-și arunce haina; haina, în Biblie, este simbolul persoanei, al omului. Orbul „renunță la sine” – prima condiție a urmării lui Isus (Mc 8,34); părăsește mentalitatea sa, bogățiile sale (Mc 10,17-21), omul vechi (Rm 6,6), ideile sale despre Dumnezeu, învie (în greacă, același cuvânt cu a se ridica), pentru a merge spre Isus, nu spre alți așa-ziși mesia. Isus îi pune aceeași întrebare pe care o adresase lui Iacob și Ioan: „Ce vrei să fac pentru tine?”, semn că vindecarea se referă la același lucru. Orbul – evanghelistul nu-i mai spune numele, pentru că deja a început drumul convertirii, al schimbării – recunoaște în Isus pe „Rabbuni”, „Învățătorul meu” (cuvintele Mariei Magdalena care îl recunoaște pe Isus înviat, în Evanghelia după Ioan); nu-i mai cere milă, ci vindecare de o infirmitate care nu este înnăscută: „să-mi recapăt vederea”. Într-adevăr, ca imagine a ucenicului, l-a văzut, a înțeles odată cine este cu adevărat Isus, dar s-a lăsat orbit de neascultarea cuvântului său care îndemna la iubire, la slujire, la dăruire, la părăsirea mentalității putere. Întâlnind din nou Cuvântul, este luminat, îndemnat să „meargă” și să-l „urmeze” pe Isus „pe drum”: descrierea completă a ucenicului lui Isus. Cât ne recunoaștem noi în acest portret?

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 1145: Văzând lumea că frații își păstrau bucuria în suferințele lor, stăruind în rugăciune, nu primeau și nu aveau cu ei bani și aveau unul pentru altul o iubire nespus de mare, din care se vedea că sunt cu adevărați ucenici ai Domnului, mulți, cu părere de rău în suflet, veneau la ei cerând iertare pentru răul făcut. I-ar ei le spuneau din inimă: „Domnul vă iartă”. Și le dădeau sfaturi potrivite pentru mântuirea lor.

Distribuie cu: