Marcu 10,35-45
Iacob și Ioan, fiii lui Zebedeu, au venit la el și i-au spus: „Învățătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce îți cerem”. El le-a spus: „Ce vreți să fac pentru voi?” Atunci ei i-au spus: „Fă-ne să stăm unul la dreapta și altul la stânga ta în gloria ta”. Dar Isus le-a spus: „Nu știți ce cereți. Puteți să beți potirul pe care-l beau eu sau să vă botezați cu botezul cu care eu sunt botezat?” Ei i-au spus: „Putem”. Iar Isus le-a zis: „Potirul pe care-l beau eu îl veți bea, iar cu botezul cu care sunt botezat eu veți fi botezați. Însă, a sta la dreapta sau la stânga mea, nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit”. Când au auzit, cei zece au fost cuprinși de indignare față de Iacob și Ioan. Chemându-i la sine, Isus le-a spus: „Voi știți că cei care sunt considerați conducători ai popoarelor le domină și cei mari dintre ei își fac simțită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor. ⁴⁵ Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”.

Comentariu
Omul se mântuiește dacă slujește, nu dacă are sau nu are putere și bogății. Ucenicilor lui Isus – și implicit și nouă – le-a venit greu să accepte și să pună în practică această evanghelie, această veste bună a lui Isus care contrazicea opinia comună susținută și de tradiția ebraică (reflectată în parte și în unele texte din Vechiul Testament) care considera că puterea și bogăția sunt semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Omul bogat din evanghelia duminicii trecute s-a întristat când Isus îi dă de înțeles că nu împlinirea legilor, ci dăruirea și urmarea sa îl vor face cu adevărat binecuvântat. Acum este rândul ucenicilor să fie puși în fața aceleiași deziluzii. Isus tocmai anunțase pentru a treia oară că avea să pătimească, să fie „dat” în mâna păgânilor, dar și să învie. Ca de fiecare dată, ucenicii obiectează prin atitudinea lor. Mai întâi Petru se opune fățiș (Mc 8,32), apoi celorlalți le e teamă să-l întrebe ce înseamnă de fapt aceasta (9,32), iar acum, dacă Isus tot insistă cu acest lucru, aproape  că îndrăznesc să se gândească la cine să-i ia locul.

Cei care iau inițiativa sunt, paradoxal, ceilalți doi ucenici care fac parte din grupul de „privilegiați” ai lui Isus, Iacob și Ioan, care, alături de Petru, au fost martori la cele mai importante, dar și mai discrete, momente din activitatea lui Isus, precum „învierea” fiicei lui Iair (5,35-43) sau „schimbarea la față” (9,2-8). Probabil, se considerau îndreptățiți – pentru că gândeau că merită, căci sunt primii chemați, sunt mai buni – să pretindă atenția specială a lui Isus. Cu toate acestea, ei nu reușesc să înțeleagă mai bine decât ceilalți misiunea și mesajul lui Isus, de fapt, ei fiind reprezentativi pentru toți ucenicii; îi deosebește doar faptul că gândesc cu voce tare.

Problema asupra căreia se împiedică cel mai tare e discordanța dintre ceea ce Isus le spune că este „gloria” sa și ceea ce vor ei să înțeleagă. Pentru ucenici, gloria presupune putere și bogăție, a porunci și a fi ascultați, a fi primii și a fi slujiți. Așa se explică și cererea ucenicilor exprimată într-un mod direct, dar fals și incoerent. Deși îl recunosc pe Isus ca „învățător” – implicit, admit că îl ascultă –, totuși, i se adresează poruncitor și superior: „vrem să faci pentru noi ceea ce îți cerem”, negând astfel chiar și buna cuviință și respectul față de ceilalți ucenici, față de care nici nu se feresc. Cererea lor este ipocrită pentru că deși aspiră la un loc, pentru ei, de cinste, au o mentalitate slugarnică. Ca și în cazul lui Petru (8,32), ei joacă acum rolul Satanei, ispitindu-l pe Isus să-și reevalueze misiunea de Mesia ca om de succes, de putere, dar care să aibă autorizare (binecuvântare) divină. Nu este greu să identificăm aceeași situație în multe împrejurări din zilele noastre.

Oarecum imprevizibil, Isus nu reacționează vehement și nici nu neagă direct revendicarea lor. Puțin mai înainte le spusese că „dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul și slujitorul tuturor”; adică, ești îndreptățit să vrei să fii primul, dar primul în slujire. La fel și aici, Isus lucrează cu dorința lor în care există un dram de adevăr, de energie pozitivă, dar care trebuie canalizată spre Adevărul evangheliei. E bună dorința de a ajunge în glorie, de a fi la stânga și la dreapta lui Isus, dar locul lui Isus este pe cruce; la stânga și la dreapta lui stau doi tâlhari. Gloria lui Isus la care râvnesc ucenicii e rezervată celor care primesc botezul, adică scufundarea (etimologic, a boteza înseamnă a scufunda) în viața și mentalitatea lui Isus care nu se fondează pe putere, ci pe slujire.

Puterea orbește întotdeauna; nu întâmplător, Isus le adresează celor doi aceeași întrebare pe care imediat, în fragmentul următor, o va rosti orbului de pe drumul de ieșire din Ierihon: „Ce vreți să fac pentru voi?”. Într-adevăr, ei au mai multă nevoie de a fi vindecați de orbire decât Bartimeu care îl căuta pe Isus, voia să se apropie de el. În schimb, datorită orbirii ucenicilor, Isus e nevoit să-i „cheme la sine” pe ucenicii care s-au îndepărtat de el prin atitudinea lor; e vorba de toți, ucenicii, nu doar de cei doi, deoarece purtarea celor doi a făcut ca ceilalți să fie indignați. Motivul nu cred să fie cererea în sine, ci faptul că ei înșiși doreau același lucru, iar ambițiile de acest fel conduc la rivalitate și dezbinare. Imaginea celor doi față în față cu grupul celorlalți zece amintește de schisma regatului lui Solomon de la moartea sa. Împărăția lui Dumnezeu, care este comuniune, nu poate exista decât în condițiile afirmate și trăite de Isus care nu tolerează să fie identificat cu cei mari și puternici. Valorile pe care se clădește împărăția lui Dumnezeu sunt slujirea, dăruirea, împărtășirea, solidaritatea, toate trăite cu libertate, nu impus. Puterea, în viziunea lui Isus, e de fapt o iluzie: „cei care sunt considerați”, spune despre cei care au comportament dominator. Singura realitate care nu ne distruge și ne confirmă chemarea noastră firească, spre care trebuie să ne convertim permanent este iubirea necondiționată.

Din Izvoarele Franciscane
FF 1351: Ca să împlinească dreptatea printr-o umilință desăvârșită s-a străduit din răsputeri să fie supus nu doar superiorilor, ci și celor inferiori, în așa măsură încât obișnuia să promită ascultare și celui care-l însoțea în călătorie, chiar dacă era cel mai simplu frate. În felul acesta nu poruncea autoritar, cum făceau prelații, ci, în felul unui slujitor, asculta din umilință și de supuși.

Distribuie cu: