Ioan 6,24-35
Așadar, când a văzut mulțimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat și ei în bărci și au venit la Cafarnaum căutându-l pe Isus. Găsindu-l pe țărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” Isus le-a răspuns și le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. Lucrați nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său”. Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârșim faptele lui Dumnezeu?” Isus a răspuns și le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Cel pe care l-a trimis El”. Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu, ca să vedem și să credem în tine? Ce înfăptuiești? Părinții noștri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer»”. Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă viață lumii”. Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: „Eu sunt pâinea vieții. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame și celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată”.

Comentariu
Mulțimea unde îl caută până îl găsește (In 6,22-24) și, „găsindu-l pe țărmul [celălalt] al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” (In 6,25). Mulțimea îl caută din motive pe care Isus nu le împărtășește în totalitate. Mai întâi îl caută pentru că „văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii” (In 6,2), iar Isus s-a retras pe munte pentru că nu voia să adere la căutarea senzaționalului din partea mulțimii (In 6,3); mai apoi îl caută pentru că „mâncaseră pâinea pe care o binecuvântase Domnul” (In 6,13), iar Isus spune că mulțimea nu mai este interesată de semne, ci doar de pâinea care satură foamea trupească (In 6,26). În ambele cazuri mulțimea îl caută pe Isus, pe care îl percepe mai întâi ca taumaturg, apoi ca cel care le poate procura hrana trupească necesară viețuirii pământești. Aceasta este o căutare pentru hrana care piere, care nu intră în inimă, ci în trup și apoi este eliminată în loc ascuns (Mc 7,16).

Isus invită mulțimea să caute hrana care nu piere, ci rămâne veșnic, conducând-o la un nivel superior, dar o face cu măiestria-i tipică, punând în practică pedagogia divină, introdusă de formula: „amin, amin vă spun” ce evocă un aspect teologic veterotestamentar, bazat pe verbul ’āman = „a fi demn de încredere”, „a fi fidel”, și se referă la Dumnezeu care asigură acest spațiu de încredere. În căutarea sa, mulțimea depune efort, considerat de către Isus o lucrare pentru hrana pieritoare. În sine este o lucrare bună, dar efemeră, trecătoare, căci mulțimea rămânea cu foamea sa, chiar dacă mânca din pâinile înmulțite. De aceea Isus ne invită la un salt de calitate: „Lucrați nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică pe care v-o va da Fiul Omului” (In 6,27). Ce fel de lucrare este aceasta? Este lucrarea credinței, despre care sfântul Paul spune: „Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu au nicio putere, ci doar credința care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). De aceea, „Îi mulțumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toți, aducându-ne aminte fără încetare în rugăciunile noastre, amintindu-ne de lucrarea credinței voastre, de strădania iubirii și de perseverența speranței voastre în Isus Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru” (1Ts 1,2-3). În același sens se exprimă și sfântul Iacob: „Să considerați ca o mare bucurie, frații mei, când treceți prin diferite încercări, știind că încercarea credinței voastre produce răbdarea, iar răbdarea trebuie să ducă la desăvârșirea faptei ca să fiți desăvârșiți și integri, fără să vă lipsească ceva” (Iac 1,2-4). Observăm aici o colaborare între lucrarea omului și darul Fiului Omului care, în cele din urmă, este darul lui Dumnezeu Tatăl, după cum descrie Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 306-307:

Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. Dar pentru înfăptuirea acestui plan, El se folosește și de colaborarea creaturilor. Acesta nu este un semn de neputință, ci arată măreția şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. Căci Dumnezeu nu dăruiește făpturilor sale doar existenta, ci și demnitatea de a acționa ele însele, de a fi cauză și principiu unele pentru altele și de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. Dumnezeu le acordă oamenilor chiar și puterea de a participa în mod liber la Providența sa, încredințându-le responsabilitatea de „a supune” pământul și de a-l stăpâni (cf. Gen 1,26-28). Astfel, Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente și libere pentru a întregi lucrarea creației, pentru a-i desăvârși armonia spre binele lor și al semenilor. Colaboratori adesea fără să știe ai voinței divine, oamenii pot intra cu bună știință în planul divin prin acțiunile, prin rugăciunile, ca și prin suferințele lor (cf. Col 1,24.). În acest caz, ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1Cor 3,9; 1Tes 3,2) și cu Împărăția sa (cf. Col 4,11).

*

Distribuie cu: