Ioan 6,41-51
Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” și spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată și mamă îi cunoaștem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?”. Isus a răspuns și le-a zis: „Nu murmurați între voi! Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeți: «Și toți vor fi învățați de Dumnezeu». Oricine a auzit și a învățat de la Tatăl vine la mine. Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. Amin, amin vă spun: cine crede are viața veșnică. Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mana în pustiu și au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este carnea mea pentru viața lumii”.

Comentariu
Presupusa cunoaștere a originii umane a lui Isus a fost un obstacol în calea credinței. Observăm că iudeii îl consideră pe Isus „fiul lui Iosif” și pe bună dreptate, căci linia genealogică a lui Mesia era redată pe parte bărbătească (Mt 1,1.16). Interesant este că iudeii pretind o cunoaștere umană a lui Isus, în realitate nici pe aceasta nu o cunosc, deoarece nu știu că Iosif este tatăl purtător de grijă a lui Isus care s-a născut de la Duhul Sfânt, fără aportul unui om (Mt 1,20.24). Fără a intra în polemică cu iudeii pe această temă, Isus îi conduce către un alt nivel, spunând: „Nu mai murmurați între voi! Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis și eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,43-44). În invitația de a nu mai murmura, Isus le aduce aminte iudeilor că părinții lor au rămas în deșert din cauza murmurării, fără a ajunge în țara promisă (Num 14,27-30). Este vorba despre toți fiii lui Dumnezeu care vor fi discipoli dacă nu se limitează la a auzi, dar se lasă învățați de Tatăl. Deci nimeni nu este exclus, dar fiecare este responsabil de propria atitudine: dacă ascultă de Tatăl, se lasă învățat de El și îi devine discipol lui Isus.

Prin urmare, atracția Tatălui nu îi lipsește nimănui, însă depinde de răspunsul pe care îl dă fiecare. În mod implicit este cerută credința în învățătura Tatălui care conduce la Fiul Isus. Tatăl nu constrânge pe nimeni, dar oferă posibilitatea tuturor să se lase conduși de El, prin învățătura ce le-o oferă. Isus urmează acest exemplu și îl desăvârșește prin exemplul său.

Iudeii nu au nevoie să fie instruiți de nimeni dacă privesc la Isus care reflectă chipul lui Dumnezeu pe pământ, căci, așa cum îi spune lui Filip: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9). Însă pentru a face saltul de calitate de la cunoașterea empirică, prin care vedeau în Isus pe fiul lui Iosif, la cunoașterea supranaturală, prin care ar fi putut să îl cunoască pe Fiul lui Dumnezeu, era nevoie de credință, așa cum afirmă solemn In 6,47: „Amin, amin vă spun: cine crede are viața veșnică”. Credința care conduce la viața veșnică este identificată cu pâinea coborâtă din cer, despre care Isus afirmă în In 6,48: „Eu sunt pâinea vieții”. După ce a spus că doar El l-a văzut pe Tatăl, că are puterea de a învia morții, după ce a pus condiția credinței pentru a obține viața veșnică, acum se întoarce la subiectul principal cu care a început discuția, adică, la „pâinea vieții” cu care se identifică. Pentru a confirma adevărul celor spuse, Isus face din nou referire la experiența părinților în deșert, pe care iudeii o cunoșteau bine: „Părinții voștri au mâncat mană în pustiu și au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară” (In 6,49-50). Victoria asupra morții este realizată de Isus. El vrea să îi facă părtași pe iudei de soarta veșnic fericită, de aceea le oferă un ajutor, spunând în încheierea pasajului asupra căruia medităm: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este carnea mea pentru viața lumii” (In 6,51). Pentru a spune „carnea mea”, Ioan folosește termenul sarx, prin care subliniază fragilitatea umană pe care Isus și-a însușit-o prin nașterea pe acest pământ, după cum spune în In 1,14: „și Cuvântul s-a făcut carne și a locuit între noi”. De ce s-a făcut carne și a locuit între noi? Pentru a învinge slăbiciunea cărnii noastre, înclinată spre necredință și pentru ca, prin El, noi să îl vedem pe Tatăl. Dar mai mult decât atât, pentru ca noi să ne putem hrăni din carnea Cuvântului întrupat care este pâinea cea vie după care aspirăm din tot sufletul nostru. Și Isus îi invită pe toți să mănânce din această pâine, nu doar pe iudei. Condiția este să credem în adevărul celor afirmate, să ne lăsăm atrași de Tatăl, spre a fi instruiți de El. Printre aceștia putem face parte și noi, dacă mâncăm cu vrednicie pâinea coborâtă din cer, așa cum afirmă sfântul Paul în 1Cor 11,27-29: „Astfel, cine mănâncă pâinea și bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. De aceea, omul să se cerceteze și astfel să mănânce din pâine și să bea din potir. Căci cine mănâncă și bea nesocotind trupul, își mănâncă și își bea propria condamnare”.

Să îi cerem Domnului harul care  ne face vrednici de această hrană și să trăim în acest har, trecând de la murmurare la credință!

*

Distribuie cu: