Luca 12,13-21
Atunci, unul din mulțime a spus: “Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine”. Dar El i-a răspuns: “Omule, cine m-a pus judecător sau împărțitor peste voi?” Apoi le-a zis: “Fiți atenți și păziți-vă de orice lăcomie; deoarece chiar și atunci când cineva este bogat, viața lui nu constă în ceea ce are”. Și le-a spus o parabolă: “Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelșugată și se gândea în sine: «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi și-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele și îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul și toate bunurile mele și voi spune sufletului meu: Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și desfătează-te!» Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

Comentariu
Este recunoscută insistenţa cu care sfântul evanghelist Luca a vorbit în favoarea sărăciei, în mod concret nu împotriva bunurilor materiale, ci a cazurilor în care oamenii își lipesc inima de lucrurile trecătoare, devenind propriul lor Dumnezeu. Acest fapt este relatat de Isus, care se folosește de o parabolă ce conține aspecte practice din viața oamenilor care, orbiți de pofta de avere și beția de putere, sunt dispuși să comită multe inegalități. Deși dreptul la succesiune era reglementat de legea mozaică, oamenii apelau adesea la rabini, care aveau suficientă influenţă în societate pentru a le reglementa drepturile. “Omule, cine m-a pus judecător sau împărțitor peste voi?” Aceste cuvinte ale lui Isus reprezintă practic un refuz categoric de a se implica în împărțirea bunurilor materiale. Isus nu-și asumă aceste sarcini temporale oferite de oameni, însă este preocupat să predice despre adevăratele bunuri care nu sunt din lumea aceasta, pe care hoţul nu le fură și rugina nu le atinge. Aceste situații revin în sarcina legii și ale instituțiilor chemate să slujească oamenii.

În dialogul cu acest om din mulțime care era nedreptățit de fratele său ce nu își dorea să împartă moștenirea cu el, observăm cu ușurință că Isus își cunoaște bine misiunea Sa pe acest pământ și, deși răspunde tranșant, totuși El continuă să prezinte auditoriului său această parabolă care va marca conștiința celor prezenți. Nesăbuința omului bogat depășește orice limită, acesta ajungând să se considere realizat prin prisma bunurilor acestei lumi. Recolta bogată este simbolul binecuvântării și prosperității din partea lui Dumnezeu dar în același timp ea reprezintă o capcană greu de evitat. Oamenii săraci își manifestă zilnic credința în Dumnezeu, pe când acest bogat, îmbuibat și nesăbuit, își pune încrederea doar în forțele proprii considerând-se făuritorul propriului destin. Dumnezeu este autorul vieții și tot El decide momentul în care darul vieții este cerut înapoi. «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

Dumnezeu l-a binecuvântat cu belșug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, așteptând ca și el, la rândul său, să facă daruri altora. Însă nu a fost așa.  Recolta aceasta neașteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu și de semeni, îl îndepărtează făcându-l să trăiască drama singurătății egoiste. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neașteptat care vine din milostivirea lui Dumnezeu devine  o atitudine pătimașă care îi schimbă însuși modul de a raționa, îl „înnebunește” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale.  În loc să mulțumească lui Dumnezeu și să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu și de aceștia. El nici nu mulțumește lui Dumnezeu, nici nu-i ajută pe săraci, ci se gândește doar la sine,  se asigură material, dar se însingurează spiritual,  nu se consultă cu nimeni, ci vorbește doar cu sine însuși, pentru că se gândește doar la sine însuși. 

Avem impresia uneori că totul ni se cuvine. Că ni se cuvin lumina soarelui, sănătatea, roadele pământului, ignorându-L totodată pe Dumnezeu, izvorul vieții. Această atitudine este o nebunie, aceeași nebunie ca cea a bogatului din parabolă, o manie prin care el crede că este dumnezeul vieții sale. De aceea, sentința dată bogatului este imediată și îi aduce aminte de moarte, realitatea iminentă a vieții pământești. Cel viclean hrănește în noi iluzia veșniciei, ne face să ne imaginăm că, în această lume, moartea se întâmplă mereu doar altora. Deseori avem această iluzie, crezând că ni se cuvin starea de sănătate sau de bine în care trăim, iar când trecem printr-o încercare, avem tentația să-i cerem socoteală lui Dumnezeu, pe care-L considerăm de vină.

Din Izvoarele Franciscane
FF 1415: Fericit de viziunea și cuvintele Răstignitului, Francisc s-a ridicat, și-a făcut semnul crucii iar apoi, urcând pe cal și ducând cu sine niște stofe de diferite culori, a plecat în orașul Foligno, acolo unde și-a vândut calul și toată marfa pe care o avea și s-a întors imediat la Sfântul Damian. Aici l-a regăsit pe preotul care era foarte sărac și, după ce i-a sărutat mâinile cu mare credință și devoțiune, i-a dat banii și i-a povestit pe larg despre proiectul său de viață. Preotul, înmărmurit, minunându-se de o convertire atât de neașteptată, refuza să creadă și, temându-se să nu fie luat în râs, nu a vrut să țină la el acei bani. Francisc insista cu fermitate, sforțându-se să dea credibilitate povestirii sale și rugându-l pe preot să-l lase să locuiască cu el. Într-un final preotul a acceptat cererea ca Francisc să rămână la el, dar de frica părinților săi nu a acceptat banii. Atunci Francisc, ca un sincer disprețuitor de bani, i-a aruncat pe pervazul unei ferestre, ca și cum era o mână de praf.

Distribuie cu: