Marcu 2,23-28
Într-o zi de sâmbătă, el trecea printre lanuri de grâu. Pe drum, discipolii săi au început să rupă spice. Atunci fariseii i-au spus: „Uite-i! De ce fac ce nu este permis în zi de sâmbătă?” Iar el le-a spus: „Nu ați citit niciodată ce a făcut David când ducea lipsă și i-a fost foame lui și celor care erau cu el, cum a intrat în casa lui Dumnezeu pe vremea marelui preot Abiatar și a mâncat pâinile ofrandei pe care nu aveau voie să le mănânce decât preoții și a dat și celor care erau cu el?”. Și le-a spus: „Sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă; pentru că Fiul Omului este stăpân și al sâmbetei”.

Comentariu
Discuțiile sau disputele lui Isus cu reprezentanții societății iudaice (autorități preoțești, farisei, cărturari, saducei sau chiar cu oamenii de rând) ne dau ocazia să înțelegem cum simțea evreul din acel timp legătura sa cu Dumnezeu și noutatea pe care o presupunea învățătura lui Isus, fără să contrazică, ci să împlinească revelația până la el. Evanghelia acestei duminici îi pune față în față pe Isus și pe farisei cu privire la chestiunea păstrării preceptelor cu privire la respectarea odihnei în ziua de sâmbătă. De fapt, aceasta constituie doar ocazia pentru a reflecta asupra unor adevăruri mult mai importante decât simpla observare a unei norme, așa cum, se pare, devenise pentru cel puțin o parte dintre farisei.

După mărturia Cărții Genezei, pe care fariseii o cunoșteau foarte bine, Dumnezeu a dispus sau chiar a creat ziua de sâmbătă pentru ca ea să fie consacrată exclusiv îngrijirii legăturii dintre om și Creatorul său. Într-un anume fel, ziua de sâmbătă îl reprezenta chiar pe Dumnezeu și îi amintea omului că nimic din ceea ce este și din ceea ce are nu-i aparține lui, ci lui Dumnezeu care a creat toate și de aceea omul trebuie să fie recunoscător și să admită că are în continuare nevoie ca Dumnezeu să întrețină în viață toată creația.

De ce trebuia ca omul să se odihnească, să nu facă nicio muncă? Spre deosebire de ceea ce credem noi despre odihnă ca timp de refacere, de reînnoire a puterilor fizice, conceptul biblic de odihnă este puțin diferit. A se odihni nu înseamnă a dormi, a fi pasiv, a nu face nimic, ci înseamnă a sărbători, a celebra, a contempla. De aceea hagiografii motivează repausul sabatic în două moduri. În primul rând (Ex 20,11), pentru că Dumnezeu însuși s-a odihnit după ce a terminat creația; în al doilea rând (Dt 5,15), pentru că „ai fost sclav în țara Egiptului și că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână puternică și cu braț întins”. În ambele cazuri, odihna este legată de libertate. În primul caz: Dumnezeu este liber de puterea sa de a crea, liber de sentimentul de atotputernicie; Dumnezeu este umil; deși este conștient de autosuficiența sa, face loc și creației și mai ales omului în existență. El contemplă ceea ce a creat, nu pentru a se mândri, ci pentru a recunoaște că nu (mai) este singur și că este deschis spre comuniune. În al doilea caz, este vorba de libertatea care precedă o altă creație, crearea-alegerea poporului ales pe care Dumnezeu îl va conduce „la odihnă” într-o țară în care curge lapte și miere, adică o țară în care este liber să fie împreună cu Dumnezeul său.

Din păcate, o parte semnificativă a tradiției iudaice s-a îndepărtat de sensul originar al sărbătorii de sâmbătă (cea mai importantă sărbătoare iudaică), aceea de libertate, și s-a concentrat doar asupra interzicerii anumitor activități, făcând din împlinirea acestor precepte un merit personal pentru a dobândi mântuirea – exact contrariul intenției instituirii zilei de sâmbătă ca zi de recunoștință și de mulțumire față de meritul lui Dumnezeu de a ne fi creat. Isus se folosește de ocazia dată de ucenicii săi – ruperea spicelor – pentru a vorbi nu atât despre rostul sâmbetei, cât mai ales despre Dumnezeu și despre misiunea sa.

Evanghelistul Marcu nu spune ca Matei că ucenicii rupeau spice pentru că le era foame și după cum ar reieși din exemplul lui David dat ulterior de Isus. La fel de stranie este și prezența fariseilor în preajma lui Isus: dacă ei păstrau sâmbăta, ce căutau în lanul de grâu să-l urmărească pe Isus, depășind astfel „cota” de o mie de pași permisă de lege? Probabil, scena și gestul ucenicilor sunt simbolice: grâul îl reprezintă pe Isus însuși, Pâinea vieții, Cuvântul care îi hrănește pe toți cei care doresc să vină la el și să-i accepte învățătura sa nouă care oferă libertate, care nu este condiționată de nicio necesitate personală. Fariseii nu au cum să accepte acest lucru pentru că ei cred că le ajung știința și meritele lor, preferă să fie sclavii regulilor decât să aibă libertatea carității, a atenției nu față de nevoile proprii, ci de ale aproapelui. Isus apelează la exemplul lui David – între altele strecoară și o greșeală: marele preot din acel timp nu este Abiatar, ci Ahimelec – pentru a ilustra libertatea carității pe care Dumnezeu o exercită permanent față de fiecare om. Autoritatea nu este dată așadar de respectarea normei, ci de împlinirea dragostei, care este în stare să renunțe la sine însuși, să se umilească, să slujească, fără ca în felul acesta să se simtă îngrădită, ci dimpotrivă, să dobândească o și mai mare libertate.

Din Izvoarele Franciscane
FF 33: Ori de câte ori se află în lipsuri, să le fie permis tuturor fraților, oriunde s-ar afla, să mănânce din toate mâncărurile comestibile, așa cum a spus Domnul despre David care a mâncat din pâinile din care doar preoții le era permis să mănânce. Și să-și amintească că Domnul spune: „Fiți atenți ca inimile voastre să nu se îngreuneze de lăcomie, de beție și de preocupările lumii acesteia și ca în ziua aceea să nu vină asupra voastră pe neașteptate; pentru că ea va cădea ca un laț peste toți cei care locuiesc pe fața pământului”. Totodată, în timp de gravă necesitate, pentru cele ce au nevoie, toți frații să facă așa cum le va da Domnul harul, pentru că necesitatea nu are lege.

Distribuie cu: