Matei 28,16-20
Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți, faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățând-i să țină toate câte v-am poruncit. Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”.

Comentariu
Ateii au dreptate să nu creadă într-un Dumnezeu-idee, abstract, așa cum deseori îl mărturisește învățătura și practica celor care-și spun creștini. În schimb, revelația biblică – în măsura în care reușește împrumutând cuvintele sărace ale omului – ne îndeamnă să ne încredem într-un Dumnezeu căruia nu este străină nici cea mai nesemnificativă parte a istoriei umane, într-un Dumnezeu care nu numai că „a gustat” din natura umană, urmărind-o de sus, de la distanță, de la înălțimea transcendenței sale, ci și-a însușit-o, a devenit „parte” din El (prin întruparea Fiului), dacă ne-am putea exprima (inadecvat) în felul acesta. Calitățile în gradul cel mai înalt care i se atribuie n-ar avea nicio valoare decât dacă sunt comunicate pentru a fi „experimentate” de A/altcineva. Într-adevăr, acest Dumnezeu, pe care îl contemplăm ca Unul și Întreit în această duminică, mister imposibil de înțeles pentru mintea noastră, s-a definit și ni se oferă în continuare ca mister de comuniune, de iubire. Putem „experimenta” comuniunea cu El, pentru că El însuși este Comuniune de Persoane, Tată și Fiu și Duh Sfânt.

  Șansa de a ne ne împărtăși din plin din Sfânta Treime ne-o dăruiește Fiul prin întruparea și învierea sa. De aceea, sărbătoarea Preasfintei Treimi e celebrată ca o încununare a misterului pascal, după ce am primit harurile Duhului Sfânt, și ca îndemn de a trăi și promova în lume comuniunea cu acest Dumnezeu al vieții și al iubirii. Biserica ne propune spre spre meditare în această duminică finalul Evangheliei după sfântul Matei, în care evanghelistul sintetizează viața și misiunea Bisericii, comunitatea Celui Înviat.

Spre deosebire de relatarea lui Luca, evanghelistul Matei nu ne povestește de întâlnirea lui Isus înviat cu ucenicii săi la Ierusalim. Isus le-a ieșit în întâmpinare femeilor care merseseră să vadă mormântul său și le-a cerut le să le spună „fraților” săi (îi iertase pentru că „s-au risipit” în momentul pătimirii), ucenicii, să meargă în Galileea; dar lor nu le apare. În mod mai mult sau mai puțin straniu, se vede că ucenicii au ascultat de mesajul transmis de femei; nu ni se spune ce reacție au avut la acest mesaj, dacă au crezut sau nu, dacă au verificat mormântul etc.; ei merg în Galileea. Deja din acest prim verset ne dăm seama care sunt calitățile principale ale ucenicului lui Isus, ale creștinului.

În primul rând, grupul ucenicilor nu este complet: lipsește unul, cel care, din cauză că l-a „predat” (nu neapărat trădat) pe Isus, și-a pierdut speranța și s-a trădat pe sine însuși. În rândul creștinilor se află întotdeauna un loc liber, al celui care este invitat să-și nu-și piardă speranța în ciuda lipsurilor sale. „Cei unsprezece” nu sunt mai presus de Iuda, însă au încă tăria de a considera că timpul petrecut cu Isus nu a fost în zadar.

În al doilea rând, ucenicul ascultă: nu de Isus în mod direct, ci de femeile care transmit mesajul lui Isus înviat. Nu aveau niciun motiv să le creadă: celelalte evanghelii scot în relief că ucenicii nu pun mare preț pe cuvintele lor. Cu toate acestea, ascultă pentru că probabil au mai multă încredere în Isus. Eficacitatea Cuvântului depinde în mai mică măsură de credibilitatea și de competențele celui care îl duc mai departe decât de „puterea” însăși pe care o germinează acest Cuvânt. El trebuie însă rostit: aceasta este misiunea ucenicului.

În al treilea rând, ucenicii se pun în mișcare: „merg”. Așa cum au „mers” împreună cu Isus la Ierusalim, la fel trebuie să străbată același drum, în sens invers, însoțiți acum de memoria cuvintelor lui Isus, pentru a se întoarce la locul lor de baștină, în Galileea păgânilor, cu toate contradicțiile sale, habitatul firesc al oricărui creștin. Nu merg în Galileea ca să-l înlocuiască pe Isus, Învățătorul, și să devină la rândul lor învățători, ci „mersul” le amintește și le garantează că ei rămân mereu „discipoli” ai unicului Învățător, Cristos, al cărui Cuvânt trebuie să-l aibă mereu „în fața ochilor”. Numai prin acest Cuvânt, care le „iese în întâmpinare” îl pot „vedea” pe Isus.

Într-adevăr, ascultând, mergând, „l-au văzut” pe Isus (Mt 28,17). Totuși, evanghelistul remarcă un fapt neobișnuit, paradoxal: ucenicii „se închină” lui Isus atunci când îl „văd” și totodată unii dintre ei „se îndoiau”. Asta fără ca Isus să se mire și fără să le atragă atenția. Nu e prima oară când se verifică acest lucru în viața ucenicilor; ne putem aminti de lipsa de credință a ucenicilor în ciuda semnelor pe care le-a făcut Isus. Această situație ne arată că îndoiala face parte din viața de credință a ucenicului, însă prima condiție sau primul pas este să se închine în fața lui Isus, adică să-l recunoască Domn și Mântuitor înviat. Îndoiala are sens și este cu adevărat un pas spre maturizare în credință numai după ce accept cuvântul lui, îl ascult, îl trăiesc, „merg”.

Isus vorbește ucenicilor, creștinilor, tocmai în acest interval al credinței și al îndoielii, și în acest moment le cere să „meargă” și să „facă ucenici toate popoarele” și „să boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Nu-i trimite să o facă pe învățătorii, ci să atragă pe ceilalți să fie și ei ucenici ai aceluiași Isus înviat, fapt care se împlinește prin botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Evanghelistul nu se referă aici doar la botez ca act sacramental prin care ni se iartă păcatul strămoșesc și celelalte păcate și intrăm în Biserică. A se boteza, înseamnă „a se cufunda”. Prin botez, creștinul e chemat să se cufunde în viața lui Dumnezeu, în viața de iubire și de comuniune a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt. E chemat și ajutat să imite comuniunea de iubire și de împărtășire a Sfintei Treimi. Isus nu ne garantează că vom înțelege acest lucru, dar își ia răspunderea „să fie cu” noi „în toate zilele”, să ne însoțească pe drumul credinței, pe calea către împlinirea voinței Tatălui, a identificării cu viața Fiului, a împărtășirii Duhului Sfânt.

Din Izvoarele Franciscane
FF 61: Să zidim în noi o locuință permanentă Lui, care este Domn și Dumnezeu atotputernic, Tată și Fiu și Duh Sfânt, care spune: Vegheați și rugați-vă mereu ca să fiți considerați vrednici să fugiți de orice răi care vine asupra voastră și să stați în fața Fiului omului. Când vă rugați să spuneți: Tatăl nostru care ești în ceruri. Și să-l adorăm cu inimă curată pentru că trebuie să ne rugăm fără încetare; pentru că astfel de adoratori caută Tatăl. Dumnezeu este duh și cei care-l adoră, trebuie să-l adore în duh și adevăr.

Distribuie cu: