Duminică, 28 ianuarie 2024, a IV-a din Timpul de peste an – Anul B
Marcu 1,21-28
Au venit la Cafarnaum. Și îndată, în [zi] de sâmbătă, a intrat în sinagogă și-i învăța. Și erau uimiți de învățătura lui, pentru că el îi învăța ca unul care are autoritate, și nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat, zicând: „Ce ai cu noi, Isus din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu”. Dar Isus i-a poruncit cu asprime, spunându-i: „Taci și ieși din el!”. Iar duhul necurat, scuturându-l și strigând cu glas puternic, a ieșit din el. Atunci toți au fost cuprinși de uimire încât discutau între ei, zicând: „Ce-i asta? O învățătură nouă dată cu autoritate! El poruncește până și duhurilor necurate și ele i se supun”. Și îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii”.
Comentariu
În scopul evanghelizării, Isus alege un oraș din Galileea, în care au loc cele mai multe minuni. Este vorba despre Cafarnaum care înseamnă „satul lui Naum”, unde obișnuia Isus să învețe (Mc 1,21). Din reacția mulțimii, înțelegem că învățătura lui Isus provoca uimire (Mc 1,22). Cu autoritatea ce îi este tipică, Isus învăța, lumea se minuna, iar duhul necurat încearcă să îl reducă pe Isus la tăcere, prin două metode: a ridicat vocea și a dat dovadă că îl cunoaște pe Isus (Mc 1,23-24): este nazarinean, termen care poate deriva de la locul de proveniență = Nazaret (Mc 1,9.24), dar poate proveni și de la verbul nzr care poate însemna „a se consacra”, de unde putem deduce că Isus nu doar provine din Nazaret, ci este și consacrat de vocea lui Dumnezeu și de Duhul Sfânt care s-a coborât asupra lui la botez (Mc 1,10-11). Titlul de „Sfântul lui Dumnezeu” face referință la sfințenia sa, pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și oamenilor, așa cum va scrie Petru tuturor creștinilor in lume, în 1Pt 1,15-16: „aşa cum este sfânt cel care v-a chemat, deveniți și voi sfinți în toată purtarea voastră, pentru că este scris: «Fiți sfinți, pentru că eu sunt sfânt!»”. Însă, încercarea duhului necurat de a pune stăpânire asupra lui Isus, prin mărturia despre cunoașterea provenienței și a identității, nu a avut succes. De fapt, însuși duhul necurat recunoaște că metoda sa este falimentară în fața lui Isus, de aceea întreabă descumpănit: „Ce ai cu noi? Ai venit să ne distrugi?” (Mc 1,24). De ce trage această concluzie? Pentru că este conștient de insuficiența cunoașterii, dacă este lipsită de iubire, credință și umilință, așa cum afirmă sfântul Paul în 1Cor 8,1: „știința îngâmfă, pe când iubirea edifică”. Isus îi impune tăcerea duhului necurat și îi poruncește să iasă din omul în care intrase, ca semn că a sosit momentul victoriei asupra răului devastator. Mai mult decât atât, prin impunerea tăcerii, Isus scoate în evidență „secretul mesianic”. În ce constă acesta? Constă în adevărata identitate a lui Mesia care nu se limitează la săvârșirea minunilor, ci este revelată în totalitatea sa prin pătimire, moarte și înviere. În alte cuvinte, identitatea lui Mesia, descrisă de Marcu, este cea a simplității unei vieți cotidiene, dar, în același timp, a capacității unor gesturi ieșite din comun, în favoarea celor nevoiași, pentru care își dă viața pe cruce. În timpul activității publice, Isus preferă primul aspect, acela al simplității, de aceea impune „secretul mesianic”, mai ales în prima parte a Evangheliei după Marcu (1,25.34.43-44; 3,12; 5,43; 7,36; 8,26.30). Acest secret mesianic este impus diavolilor, persoanelor vindecate, discipolilor. Toate aceste categorii au dat mărturie într-un fel sau altul despre Isus, însă numitorul lor comun descria un Isus triumfător, imagine din care era exclusă suferința, idee pe care Isus o respinge (In 6,15).
Acum înțelegem că Isus îi poruncește duhului necurat să tacă și să iasă din om (Mc 1,25), pentru că, deși nu a spus nimic neadevărat, totuși nu a surprins tot adevărul identității despre Isus, ci numai o parte.
Ascultarea de care dă dovadă duhul necurat nu este de bună voie, ci se datorează recunoașterii puterii superioare a lui Isus, o putere divină, pe care o deține doar Dumnezeul Creator și Fiul Mântuitor.
Nemulțumirea duhului necurat este dovedită de modul cum ascultă la porunca de a tăcea și a ieși din omul posedat, așa cum descrie Mc 1,26: „duhul necurat, scuturându-l și strigând cu glas puternic, a ieșit din el”. Ascultarea este doar pe jumătate, căci nu a tăcut, ci a strigat cu glas puternic și, ca să mai facă puțin rău, l-a scuturat pe omul respectiv, apoi l-a lăsat.
După săvârșirea minunii, mulțimea reacționează din nou prin uimire, așa cum exprimă verbul ethambēthēsan = „au fost cuprinși de uimire, de admirație, de stupoare” (Mc 1,27). Dacă înainte de săvârșirea minunii mulțimea recunoaște autoritatea lui Isus doar din învățătura sa și rămâne uimită (exeplēssonto Mc 1,22), acum se întreabă asupra noutății și este din nou uimită.
Noutatea adusă de Isus și care provoacă uimirea în mulțime este descrisă de adjectivul kainos = „nou”, adică „niciodată folosit” sau încă „neauzit”. Adjectivul respectiv descrie învățătura lui Isus, nouă în ce privește conținutul și modalitatea de a o transmite, fiind diferită de cea precedentă a cărturarilor. Aceștia din urmă doar spuneau, în timp ce Isus spune și face, adică îl eliberează cu adevărat pe om, nu doar vorbește despre eliberare.
*