Loading...

Duminică, 4 februarie 2024, a V-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 1,29-39
Apoi, ieșind din sinagogă, a intrat imediat în casa lui Simon și Andrei, împreună cu Iacob și Ioan. Soacra lui Simon zăcea [la pat], având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat și a ridicat-o, prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o și ea a început să-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toți bolnavii și posedații de diavol și toată cetatea era adunată la ușă. El i-a vindecat pe mulți care aveau rău de diferite boli și a scos mulți diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoșteau. Dimineața, încă pe întuneric, sculându-se, a ieșit și s-a dus într-un loc retras și se ruga. Simon și cei care erau cu el l-au căutat și, găsindu-l, i-au spus: „Toți te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetățile învecinate, ca să predic și acolo, căci pentru aceasta am venit!”. Și a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor și scoțând diavoli.

 

Comentariu
Dacă Isus a ieșit din sinagoga din Cafarnaum (Mc 1,29) și a intrat „îndată” în casa lui Simon și Andrei, împreună cu Iacob și Ioan (Mc 1,29), unde i-au vorbit „îndată” despre boala soacrei lui Simon (Mc 1,30), presupunem că suntem tot în zi de sâmbătă, zi în care nu era permis să se facă vindecări. Cu toate acestea, în caz de boli grave care putea conduce la moarte, era permis să se intervină pentru a vindeca, așa cum face și Isus, în Mc 1,31: „El s-a apropiat și a ridicat-o, prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o și ea a început să-i slujească”. Așadar, acțiunea miraculoasă a lui Isus în zi de sâmbătă nu are scop provocator, ci pur și simplu urmărește binele persoanelor. Febra de care suferea soacra lui Simon pare să fi fost tipică răcelii sau gripei, deci nu era vorba despre o posesie diabolică. Modul în care Isus a vindecat-o este redat diferit de Lc 4,39, unde se spune: „Aplecându-se asupra ei, a poruncit cu asprime febrei și aceasta a lăsat-o”, iar în Mc 1,31 Isus doar „s-a apropiat și a ridicat-o, prinzând-o de mână”. Oricum, în nici unul din cazuri nu se poate vorbi despre exorcism. Gestul prin care Isus o eliberează de febră pe soacra lui Simon este descris prin verbul ēgeirein care se folosește atât în cazul învierii cât și al ridicării dintr-o situație decăzută. În cazul acesta nu este vorba despre înviere, totuși gestul este sugestiv și indică acea capacitate deținută de Isus, prin care intervine asupra naturii umane pentru a o înălța la demnitatea cu care a creat-o Dumnezeu (Gen 1,26-27). Oricum, Isus vindecă deseori în zi de sâmbătă (Mc 1,21-28. 29-31; 2,27; 3,4), pentru a demonstra că porunca sâmbetei nu se opune binelui persoanei, așa cum afirmă în Mc 2,27: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă”.

Vindecarea a făcut posibilă slujirea, redată de verbul la imperfect: diēkonei = „slujea”. Vindecată de neputința ei, soacra lui Simon le-a pregătit un ospăț pe cinste celor prezenți, printre care Isus cu primii patru discipoli. Deci, slujirea soacrei lui Simon nu are de a face cu diaconia consacrată în comunitatea primară (Fap 6,2-3).

Această acțiune de vindecare a soacrei lui Petru (Mc 1,29-31), imediat după vindecarea posedatului din sinagoga din Cafarnaum (Mc 1,21-28), a produs un ecou prin împrejurimi (Mc 1,32-34).

Din punct de vedere tematic, acest episod se află în centrul atenției, datorită sintezei despre acțiunea taumaturgică a lui Isus, prezentată hiperbolic de către Marcu, prin expresiile de totalitate: „toți bolnavii” și „toată cetatea”. Pe de o parte toți sunt prezentați la Isus pentru a fi vindecați, pe de altă parte Isus îi vindecă pe mulți, însă nu pe toți, ceea ce nu înseamnă că Isus ar exclude pe cineva și nici că ar avea preferințe. Explicația este dată de Mc 6,5-6: „Și nu a putut face acolo nicio minune, decât doar și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor”. Deși în textul nostru din Mc 1,32-34 nu se face referință la credință, aceasta rămâne o condiție prealabilă pentru ca minunea să poată avea loc.

Episodul este situat la lăsarea serii, când soarele apune, detaliu care exprimă, pe de o parte, trecerea sâmbetei, când nu erau permise vindecările, pe de altă parte, exprimă legătura dintre boală sau posesie demoniacă și întuneric, în comparație cu Isus care este lumina lumii (In 8,12).

După acțiunea de vindecare și de exorcizare, Isus impune tăcerea, deoarece demonii îl cunoșteau, printr-o cunoaștere superioară oamenilor, dar imperfectă, despre Mesia, pe care Isus nu vrea să o răspândească, pentru a nu se alimenta ideea unui Mesia triumfător, fără includerea pătimirii și a morții. Este vorba despre „secretul mesianic”, dezvăluit în totalitatea sa abia când Isus își dă viața pe cruce (Mt 27,54).

Dacă Isus a vindecat pe mulți de bolile lor și a eliberat pe mulți posedați, după apusul soarelui, presupunem că acțiunea s-a prelungit în noapte, însă, la un moment dat au mers cu toții la culcare, căci și odihna are rolul ei pentru a putea sluji (Mc 1,35-37). Cât de frumos! Isus are nevoie de rugăciune, are nevoie de comuniunea cu Tatăl, din care își trage energia pentru a proclama Evanghelia, prin acțiune și cuvânt. Dacă Marcu scoate în evidență această nevoie a lui Isus, înseamnă că vrea să ne învețe pe toți cum unde găsim energia necesară pentru a sluji cu bucurie: în rugăciune. Și pentru a fi cât mai eficienți în trăirea credinței, e bine să începem ziua asemenea lui Isus.

*

Distribuie cu: