Marcu 1,21-28
Au venit la Cafarnaum. Și îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă și a început să-i învețe. Și erau uluiți de învățătura lui, pentru că el îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor. ²³ În sinagoga lor era un om în duh necurat care a strigat: „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu”. ²⁵ Dar Isus i-a poruncit, spunându-i: „Taci și ieși din el!” Iar duhul necurat, scuturându-l și strigând cu glas puternic, a ieșit din el. ²⁷ Atunci toți au fost cuprinși de teamă încât se întrebau între ei: „Ce-i asta? O învățătură nouă dată cu autoritate! El poruncește până și duhurilor necurate și ele i se supun”. Și îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.

Comentariu
Încă nu s-a încheiat „Introducerea” Evangheliei după sfântul Marcu și, în acest fragment, evanghelistul ne explică mai clar misiunea pe care a venit Isus să o împlinească. Evanghelia duminicii anterioare se încheia cu promisiunea adresată primilor ucenici de a-i face „pescari de oameni”, adică de a-i forma să devină „salvatori” ai vieții oamenilor îndepărtați de izvorul vieții adevărate, pe punctul de a se îneca în apa morții păcatului, să devină colaboratori ai lucrării sale mântuitoare. Acum, în prima zi a activității sale publice, ca lecție introductivă, Isus fixează obiectivele și mijloacele necesare atingerii lor, pe care ucenicii înșiși (creștinii) vor trebuie să le asimileze.

Ca adevărat „învățător”, nimic nu lasă nimic la voia întâmplării. Isus „vine” la cei pe care vrea să-i salveze, nu are nevoie să fie chemat ca ambulanța pentru a salva o viață. El, „păstorul cel frumos” (sau, după traducerea obișnuită, „bun”), care cunoaște sufletul omului, marcat de mândria de a nu-și recunoaște vina și de teama de a fi pedepsit, caută, întâmpină, iese înaintea celui care nu îndrăznește să ceară ajutorul său. Nici „școala” nu este aleasă aleatoriu: Cafarnaum, localitatea care devine „patria” lui Isus, reședința sa, înseamnă „satul mângâierii”, al milostivirii, ceea ce ne prevestește că orice cuvânt sau faptă a lui Isus va tinde spre acest scop. „Orarul” lui Isus este (in)flexibil, „imediat”, nu suferă amânare, știind de câtă grijă are nevoie omul pentru a fi salvat. Totuși, „imediatul” are un caracter sacru pentru că este „zi de sâmbătă”, ziua dedicată Domnului, în care omul, lăsând deoparte preocupările pentru viața zilnică, trebuie să-și îndrepte atenția spre Cel de la care vine tot binele, spre Cel fără de care nu există viață adevărată. „Clasa” este sinagoga, în care se comunitatea se adună pentru rugăciune și pentru studiul Legii. Ca și atunci când îi cheamă pe ucenici, doi câte doi, Isus nu se înfățișează înaintea unei singure persoane, ci a unei comunități, pentru că valorile pe care dorește să le propună (caritatea, slujirea, milostivirea etc.), deși au la bază voința personală de a adera la ele („Cine vrea să vină după mine…”), sunt trăite împreună.

Așadar, în ce constă misiunea pe care Isus o anticipă în această lecție introductivă? Ea se definește prin două direcții. Prima este învățătura. Evanghelistul nu ne spune ce anume a învățat Isus în acea luare de cuvânt în sinagogă, dar insistă asupra reacției ascultătorilor  – uimirea, admirația, surprinderea – și asupra motivul din care vine aceasta – autoritatea. În comparație cu cărturarii a căror învățătură se baza pe autoritatea bibliografică (rabinii obișnuiau să citeze pe cei dinainte care dobândiseră prestigiu de înțelepți), Isus are propria sa autoritate, fără a cita pe nimeni. De aici și noutatea pe care o sesizează ascultătorii în discursul său. Originalitatea învățăturii lui Isus nu se referă atât la conținutul său (Isus nu a inventat o nouă Scriptură ebraică), cât mai ales la modul în care o explică și, mai ales, o trăiește.

A doua direcție este dată de alungarea unui duh necurat. Aparent, Isus face aici un exorcism, dar, privind atent, ne dăm seama că este mult mai mult. În primul rând, evanghelistul ne spune că omul cu pricina se află în sinagogă, locul în care evreii îl invocau pe Dumnezeu și-i ascultau cuvântul. Prezența sa în sinagogă este stranie, pentru că diavolul nu poate sta liniștit într-un spațiu marcat de sacru. În al doilea rând, descrierea omului cu pricina este ambiguă: la început evanghelistul folosește o expresie proprie – „un om în duh necurat” – ca și cum duhul ar învălui din exterior pe acest om răpindu-i libertatea de a se manifesta; în final însă, Isus spune duhului să „iasă din el”, semn că omul acesta era privat și de cugetul interior. În al treilea rând, nu este doar un duh, ci mai multe pentru că omul spune „ce ai cu noi?”. Apoi, oamenii nu se miră de minunea lui Isus, ci de cuvintele sale. În sfârșit, glasul omului recunoaște în Isus din Nazaret atât identitatea („Sfântul lui Dumnezeu”), cât și misiunea lui („ai venit să ne distrugi”). Din toate acestea înțelegem că „duhul necurat” pe care Isus îl învinge aici nu este pur și simplu diavolul sau Satana, pe care  evanghelistul îl amintește atunci când Isus este ispitit în pustiu, ci se referă la orice se opune sfințeniei omului, la orice gând, atitudine sau faptă care contravin Duhului lui Cristos, Sfântul lui Dumnezeu. Duhul necurat este expresia morții, a păcatului, a răului care dezumanizează pe cel care a fost creat după „chipul lui Dumnezeu”.

Acest duh se poate manifesta în orice om, fără ca acesta să fie conștient, poate chiar dându-i iluzia de mulțumire: omul în duh necurat participă la liturgia de sabat, ascultă, poate chiar a rostit el însuși lectura din Lege sau era apreciat de comunitate. Prezența duhului care îl ținea prizonier este dezvăluită abia după ce aude Cuvântul cu autoritate al lui Isus, care îl salvează restituindu-i conștiința și libertatea. Are loc însă o luptă între Cuvânt și duhul necurat care cu greu îl lasă pe om.

În această imagine se reflectă întreaga activitate pe care o va desfășura Isus și pe care el ne-o cere și nouă, creștinilor: să luptăm cu orice formă de rău, cu tot ce, în mod perfid, se inoculează chiar în viața familiei și a comunității creștine, pervertind simțămintele, gândirea și judecata dreaptă; chiar dacă îl cunoaștem pe Isus. Evanghelia de astăzi ne atenționează că există un singur mod prin care suntem eliberați: prezența și cuvântul cu autoritate al lui Isus. El nu seduce prin vorbe lingușitoare, nu spune ceea ce doresc cei care ascultă să audă, ci ajunge la inimă, tulbură, „scutură” și chiar rănește, pentru ca răul să iasă la iveală și să fie îndepărtat, din jurul nostru, chiar din noi înșine. Răul din noi opune rezistență Cuvântului lui Dumnezeu. E mai ușor să fie văzut în aproapele, cel din noi este justificat; de aceea Cuvântul produce teamă: evreii din sinagogă „au fost cuprinși de teamă” când „învățătura”, cuvântul lui Isus a alungat „duhul necurat”. Oare nu le era teamă pentru că ei erau următorii pe listă pentru a li se scoate același fel duh din ei?

Din Izvoarele Franciscane
FF 203: Toți cei care nu fac pocăință și nu primesc trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos, au vicii și păcate, urmează înclinațiile și dorințele rele, nu pun în practică ceea ce au promis, cu trupul lor slujesc lumea prin instinctul cărnii, grija și preocupările lumii de astăzi și grijile acestei vieți, înșelați de diavol, ai căror fii sunt și ale cărui fapte le împlinesc, toți aceștia sunt orbi, pentru că nu văd adevărata lumină, pe Domnul nostru Isus Cristos. Aceștia nu au înțelepciunea spirituală pentru că nu-l au îi ei înșiși pe Fiul lui Dumnezeu care este adevărata înțelepciune a Tatălui. Despre ei s-a spus: Toată înțelepciunea lor a pierit. Ei văd, cunosc, știu și fac răul și, conștienți, își pierd sufletul.

Distribuie cu: