Loading...

Duminică, 4 februarie 2018, a V-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 1,29-39
Apoi, ieșind din sinagogă, a intrat în casa lui Simon și Andrei, împreună cu Iacob și Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat și, prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o și ea a îi slujea. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toți bolnavii și posedații de diavol și toată cetatea era adunată la ușă. El a îngrijit pe mulți care sufereau de diferite boli și a alungat mulți diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoșteau. Dimineața, încă pe întuneric, sculându-se, a ieșit și s-a dus într-un loc retras și se ruga. Simon și cei care erau cu el l-au căutat și, găsindu-l, i-au spus: „Toți te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetățile învecinate, ca să predic și acolo, căci pentru aceasta am venit”. Și a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor și alungând diavoli.

 

Comentariu
Continuând lectura Evangheliei după sfântul Marcu descoperim alte aspecte care prefațează misiunea lui Isus. „Exorcismul” povestit anterior ne arăta că scopul activității lui Isus constă în a fi solidar cu omul în lupta cu răul, manifestat în toate aspectele sale, înlăuntrul și în afara omului. Libertatea dobândită în acest fel, prin cuvântul cu autoritate al lui Isus, nu constituie un obiectiv în sine, ci este condiția care îl abilitează pe creștin să facă pasul ulterior, pe care îl explică fragmentul evanghelic din această duminică.

De data aceasta, scena se desfășoară într-un spațiu fără pretenții de sacralitate, dar care devine sacru prin prezența lui Isus și care simbolizează comunitatea creștină: „casa”. Că este vorba de un simbol al Bisericii, ne-o dovedește „apartenența” sa: e casa „lui Petru și Andrei, împreună cu Iacob și Ioan, pe care sfântul Paul îi considera „coloanele Bisericii” (Gal 2,9). O casă nu poate să aparțină atâtor persoane, mai ales că, după cum ne spune Evanghelia după Ioan, Petru și Andrei nu sunt de loc din Cafarnaum, ci din Betsaida (In 1,44); deci, efectiv, această casă (materială) aparținea probabil soacrei lui Petru, considerând că, după căsătorie, el s-a mutat din locul de origine. În aceeași casă Isus însuși își stabilește reședința, în aceeași casă predică (cum reușea toată cetatea să-l asculte, e mai greu de înțeles) și face minuni (semne), ceea ce ne arată că această „casă” se referă la Biserică.

Primul semn săvârșit de Isus în acest loc are și el o semnificație alegorică, deoarece rezultatul său desemnează activitatea fundamentală a Bisericii. De ce este vorba de vindecarea unei soacre, putem doar presupune, însă boala de care suferă este o maladie care ține de o înclinație care atinge atât pe om în general, cât și pe creștin. Un alt fragment din Evanghelia după Marcu, petrecut în același loc (9,33), ne dă de înțeles că febra se referă la dorința de a fi „mai mare”. Orice rău derivă din această atitudine, care ne limitează capacitatea de a „face”, de a „lucra”, pentru că acțiunea noastră este reală în măsura în care nu folosește binelui propriu, ci aproapelui. Febra egoismului ne țintuiește „la pat”, pretinzând să fim slujiți. Adevăratul miracol nu este așadar vindecarea de boala trupească, ci de mândria de a fi deasupra tuturor, de dorința de a fi slujit. De aceea, și urmarea „vindecării” este că femeia aceasta „slujea”. În fond, modelul de viață pe care Isus îl trăiește, îl promovează și îl cere ucenicilor este „slujirea” ca expresie concretă a iubirii.

Cum are loc această transformare? În primul rând prin mijlocirea celor din jur care îi vorbesc lui Isus despre slăbiciunea femeii și care, probabil, sufereau din această cauză. În al doilea rând, prin apropierea lui Isus față de ea, prin gesturile sale care îi dau încredere și care o „ridică” (o „învie”, cuvântul este același) din moartea sa. Astfel, prin acest semn, Isus anticipă învierea sa și mântuirea noastră; mai mult, această femeie devine imaginea sa, sugerează prezența sa în Biserică, prin înviere și prin slujire. E semnificativ că Isus alege ca imagine a sa o persoană care în ochii celorlalți era desconsiderată, fiind femeie, bolnavă, soacră, poate chiar văduvă. Iată că un simbol al slăbiciunii poate deveni semn al adevăratei puteri a lui Dumnezeu manifestată prin slujire.

Fragmentul continuă într-o notă paradoxală: după apusul soarelui, parcă Isus abia începe să lucreze, fiind aduși la el cei bolnavi și cei stăpâniți de diavol; „toată cetatea” se adună în fața ușii casei în care se află Isus și în care el „îi îngrijește pe mulți care suferă”. Isus nu „vindecă” pur și simplu, nu face miracole care să impresioneze teatral, nu termină imediat cu cei pe care îi are înainte. Grija este continuă, presupune legătura continuă și afectivă dintre cel slujit și cel care slujește. În acest tablou este zugrăvită imaginea a ceea ce trebuie să fie Biserica, comunitatea creștină: în noaptea tuturor suferințelor care bat la ușa noastră, e nevoie să fim disponibili la efortul de a sluji, de a fi sensibili să „îngrijim” rănile de care suferă omul de astăzi. Atenția nu e doar asupra bolii, ci mai ales asupra omului. Boala, limitele devin astfel mijloc de a intra în comuniune cu aproapele.

Pentru a nu se îndepărta de această misiune, Isus o conștientizează în rugăciune, în legătura cu Tatăl. Din rugăciune izvorăște puterea sa de a sluji, de a fi solidar. Petru, în schimb, nu reușește (de fapt, nu va înțelege până după moartea și învierea lui Isus, moment în care se dezvăluie cu adevărat, pe deplin, misterul pe care Isus îl dorește ascuns și pentru care împiedică duhurile necurate să vorbească despre el) să înțeleagă că scopul misiunii lui Isus nu este succesul, a fi căutat (e și greu de crezut că lumea îl caută pe când este „încă noapte” – o altă imagine simbolică). Nu acesta este obiectivul comunității creștine: să ajute pentru a obține recunoaștere, pentru a primi apreciere, pentru a fi căutată; iubirea nu are nevoie de aceste lucruri, ea e gratuită.

Finalul fragmentului reiterează obiectivul activității publice a lui Isus, după cum am notat și în evanghelia duminicii anterioare: a predica și a alunga diavoli, adică a aduce omului învățătura, Cuvântul lui Dumnezeu, singurul în stare să-l elibereze om de rău, de mândrie, izvorul răului profund care ne atinge pe fiecare. Odată eliberați de acesta, putem, în calitate de comunitate creștină, care se roagă împreună cu Isus aceluiași Tată, în același Duh Sfânt, să slujim permanent întreaga umanitate în nevoile sale cele mai urgente.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 2698: Prin respectul pe care l-a avut față de Dumnezeu, Francisc a fost slujitorul său umil. Dar a fost și mai umil în slujirea aproapelui, după cum spune Apostolul: deși sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor. Sfântul părinte Francisc s-a făcut totul pentru toți și slujitorul tuturor; a dorit să fie slujitorul și al celor disprețuiți; în călătoriile sale era ascultător față de orice frate. Pe când mai era încă în lume, fugea cu dezgust de cei leproși; dar după convertirea sa, i-a slujit, spălându-le picioarele, îngrijindu-le plăgile și rănile, îndepărtând putreziciunea și sărutându-le picioarele, astfel că suportându-l pe aproapele, să devină vrednic de dispreț și să obțină harul de la Dumnezeu.

Distribuie cu: