Marcu 1,14-20
După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: „S-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie”. Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon și pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni”. Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Și, mergând puțin mai departe, l-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, și pe Ioan, fratele lui, reparându-și năvoadele în barcă. El i-a chemat imediat, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el.

Comentariu
Avem uneori impresia că Evanghelia sau Cuvântul lui Dumnezeu este un discurs, o expunere a unei ideologii, morale sau filosofii de viață, înălțătoare într-adevăr, care propune o etică sau o spiritualitate desăvârșite, dar care, în cele din urmă, se reduce la niște texte învechite, fără legătură cu prezentul. Însă evangheliștii se străduiesc să demonstreze tocmai contrariul. Deși scrisă, Evanghelia nu este (doar) un text, fie el și sacru. Autorul Evangheliei după Marcu o afirmă explicit: „Începutul evangheliei (lui) Isus Cristos”; de aici înțelegem atât că evanghelia înseamnă viața lui Isus, cât și că Isus este însăși evanghelia. Astfel, subliniază că evanghelia e o persoană, iar a crede nu constă în a accepta ca adevărată sau demnă de crezut o doctrină, ci a-l primi pe Isus în viața proprie și a-l urma. În consecință, evangheliștii caută să ne arate cât de concretă trebuie să fie credința noastră în Isus, nu doar pentru că ne dau mărturie cei care l-au întâlnit în mod fizic, ci pentru că noi înșine îl putem întâlni în același fel prin Cuvântul evanghelic, astăzi, în condițiile proprii de viață.

Spre deosebire de Ioan (Botezătorul sau Mărturisitorul) care trăia separat de lume și predica în pustiu, sugerând în mod profetic nevoia unui nou exod, a unei ieșiri din sine pentru a-și da seama de propriul păcat, a unui nou început al legământului cu Dumnezeu, așteptând ca lumea să vină spre el, Isus, dimpotrivă, „vine” în Galileea, „trece” pe lângă marea (lacul) Galileii, locuri aglomerate, în care munceau și locuiau tot felul de oameni, nu numai evrei, ci și păgâni, practicând meserii considerate de Lege „necurate” (precum creșterea porcilor). Nu e un spațiu sacru (ca Ierusalimul sau chiar Iudeea), ci spațiul cel mai profan (și profanat) cu putință. Acolo decide Isus să trăiască și să-și împlinească misiunea, revelându-ne că lui Dumnezeu îi pasă de cei simpli, de cei care, judecați de lumea bună, nu erau vrednici de posibilitatea mântuirii.

Iată însă că șansa lor apare în persoana lui Isus care nu promovează o nouă învățătură, nu vrea să stârnească o revoluție, să răstoarne o ordine socială, ci „vestește evanghelia lui Dumnezeu”, adică se vestește pe sine, propunându-se ca adevăr, cale și viață (In 14,6). Mântuirea pe care o aduce e rezultatul întâlnirii, al legăturii cu persoana sa; de fapt, nu ne-a mântuit prin vorbe, ci prin iubirea manifestată prin pătimire, moarte și înviere. Aceeași șansă ne este dată și nouă, care nu trăim acele timpuri istorice: vestindu-se pe sine ca evanghelie a lui Dumnezeu, Isus ne dă și nouă ocazia să-l întâlnim într-un mod concret; în ascultarea evangheliei îl descoperim pe același Isus, viu și înviat; nu suntem cu nimic dezavantajați față de contemporanii săi. Timpul lor este și timpul nostru, aceeași împărăție adusă lor de Cristos ne este oferită și nouă: „timpul s-a împlinit și împărăția este aproape”, aici și acum. Timpul împlinit este prezentul, unicul moment în care trăim cu adevărat, eliberați de dezamăgirile trecutului și de iluziile viitorului.

Cu ce trebuie să „umplem” acest timp ca să devină împărăție a lui Dumnezeu? Cu credință și convertire spre Isus. Modul prin care putem trăi cel mai bine prezentul este credința și convertirea. Prin credință ne atașăm de Isus, considerându-l temelia stabilă a vieții noastre, având încredere în cuvântul său, chiar dacă nu ne oferă succes și fericire după măsura lumii, iar prin convertire recunoaștem că suntem mereu pe cale, că avem nevoie de harul său pentru a crește astfel încât să fim asemenea lui, să dobândim identitatea sa.

În ce constă identitatea lui Isus și a împărăției sale? Chemarea primilor ucenici ne dezvăluie trăsăturile sale cele mai importante. Cu prima am făcut deja cunoștință: Isus „trece”, „merge” la viitorii săi ucenici la locul lor de muncă, îi caută, le vine în întâmpinare. Cu alte cuvinte, locul lui Isus nu este doar la pupitru și în tabernacol, iar viața spirituală la care ne invită trebuie să se desfășoare acolo unde viețuim zi de zi, în activitățile zilnice; evanghelia nu ne propune adevăruri abstracte, ci ne favorizează întâlnirea cu Isus în orice loc și în orice timp.

Povestirea chemării ucenicilor, fiind scrisă pentru noi, conține câteva detalii semnificative: Isus „trece/merge”, „vede” și „spune/cheamă”, în timp ce ucenicii „lasă” și „urmează/se duc după”; asemenea ucenicilor, nu avem nevoie să „vedem” pe Isus, e suficient că ne vede și ne alege el, nu avem nevoie nici să spunem ceva, e de ajuns că el vorbește. Ne stă în putință, ca o consecință a ascultării (și aceasta este misterioasă pentru că nu este exprimată explicit), doar să „lăsăm”, să „abandonăm”, să „lepădăm” preocupările noastre pentru a-l „urma”. Chiar la jumătatea Evangheliei după Marcu, Isus va repeta și mai clar: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine” (8,34).

Urmarea lui Isus atrage după sine schimbarea modului de a trăi și stabilirea unui nou scop în viață: Isus le promite ucenicilor să-i facă „pescari de oameni”. Promisiunea lui Isus este evident simbolică. Pescarul prinde pești din apă (mediul natural al peștelui) pentru a-i omorî, pentru a face din aceștia hrana sa. În schimb, „pescarul de oameni” e de fapt un „salvamar”, îl scoate pe om din apă (care nu este mediul în care trăiește omul), aici simbol al morții, pentru a-l reda vieții adevărate al cărei mediu este prezența lui Isus; pentru această nouă muncă ucenicii nu mai au nevoie de „zilieri”, de slujitori, ci devin ei înșiși slujitori. Aceasta este transformarea specifică împărăției lui Dumnezeu adusă de evanghelie/Isus: începutul permanent (convertire) al unei lumi noi în Isus (credință), care nu se mai bazează pe dominare, pe „folosirea” celuilalt pentru binele propriu, ci pe slujirea, pe salvarea aproapelui prin comuniunea cu Isus, prezent astăzi și acum prin evanghelie și prin implicarea noastră.

Din Izvoarele Franciscane
FF 233: Dumnezeule atotputernic, veșnic, drept și îndurător, dăruiește-ne nouă, sărmanilor, puterea de a face, din iubire față de tine, ceea ce suntem conștienți că aștepți de la noi și să dorim întotdeauna ceea ce îți place, pentru ca, purificați, iluminați și cu sufletul înflăcărat de focul Duhului Sfânt, să putem merge pe urmele Fiului tău preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos și, doar cu ajutorul harului tău, să ajungem la tine Preaînalte, care în Trinitatea desăvârșită și în Unitatea simplă trăiești și domnești și ești preamărit, Dumnezeule atotputernic, în toți vecii vecilor. Amin.

Distribuie cu: