Luca 15,1-3.11-32
Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. Atunci le-a spus această parabolă: „Un om oarecare avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!». Iar el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câți zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!». Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!». Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”.

Comentariu
Textul pe care tocmai l-am ascultat se găsește doar aici, fiind considerat perla Evangheliei după sfântul Luca, întrucât sintetizează, în mod minunat, chipul lui Dumnezeu revelat nouă de Isus Cristos. Dacă este vorba despre doi fii, de ce numim această parabolă cu titlul de Fiul risipitor? Bineînțeles că suntem părtinitori atunci când ne gândim doar la fiul risipitor. Însă la fel de părtinitori am fi chiar dacă am intitula parabola respectivă a celor doi fii. De ce? Pentru că nu îl luăm în considerare pe Tatăl, personajul principal al parabolei noastre.

Prin urmare, ar trebui să intitulăm parabola noastră în modul următor: Tatăl îndurător și cei doi fii ai săi.

Fiul cel mai mic își dorește libertatea și independența. Am putea spune că este o dorință sănătoasă, așa cum e firesc la un moment dat ca fiii să plece pe calea lor, pentru a se maturiza. Dacă ar rămâne mereu cu părinții, ar fi semn de imaturitate. Este cu totul adevărat. Însă intenția teologică este alta.

Fiul se desparte de Tatăl, dar cere partea lui care îl aseamănă cu Tatăl, fără să știe că deține deja ceea ce cere. El pleacă și trăiește nesănătos, asōtōs, un termen ce provine de la sōtēr, adică „mântuitor”. Alfa de la început, din termenul asōtōs este privativ, adică îl privează pe fiu de substanța mântuitoare care îl asemăna cu Tatăl.

Partea pozitivă a fiului risipitor constă în capacitatea de a intra în sine însuși, căutând o cale de ieșire din încurcătura în care a intrat, prin îndepărtarea de Tatăl și adoptarea stilului de viață păgân. În urma deciziei interioare, fiul risipitor, „ridicându-se, a mers la Tatăl său”. Este importantă această punere în practică a gândurilor provenite din intrarea în sine. Altfel s-ar fi rezumat la un gând pios, ca atâtea gânduri bune pe care nu le materializăm.

Cât de plăcută este atitudinea Tatălui! El îl vede pe fiu încă departe, este cuprins de îndurare, aleargă, îl îmbrățișează și îl sărută, apoi nu îl lasă să își termine de expus gândul din timpul examenului de conștiință. De ce? Pentru că Tatăl nu are nevoie de un alt angajat la curtea sa, ci de un fiu, tocmai de aceea intervine înainte ca fiul să ceară să fie primit ca un salariat. Tatăl intervine, cerându-le slujitorilor să pregătească cele necesare pentru ca fiul risipitor să reintre în relația paternă-filială cu drepturi depline.

Fiul cel mare, considerându-se slujitor fidel, nu știe să se bucure de convertirea fratelui său. El se aseamănă cu fariseii și cărturarii care sunt indignați deoarece Isus stă de vorbă și mănâncă cu vameșii și păcătoșii. Fiul mai mare nu trăiește bucuria relației paterne-filiale, ci trăiește datoria respectării legii cu fidelitate, fără a ști să facă o sărbătoare cu prietenii săi și, cu atât mai puțin, cu Tatăl și cu fratele său. Iar această stare a sa i-o reproșează Tatălui, considerând că Tatăl este de vină, întrucât nu i-ar fi dat măcar un ied pentru a face sărbătoare, deși avea toate la dispoziție, în calitate de fiu moștenitor.

Unde conduce o astfel de stare interioară? La mânie. Mânia respectivă este un ecou al neînțelegerii identității Tatălui, a chipului lui Dumnezeu, revelat de către Isus: un Tată milostiv și plin de îndurare, gata să îl primească pe fiul rătăcit dacă acesta se întoarce la el. Ba mai mult, fiul mai mare nu i se adresează niciodată Tatălui cu acest frumos apelativ: Tată! Nici nu îl consideră pe fiul mai mic ca pe fratele său. El nu se gândește decât la slujirea lui fidelă.

Unde conduce o astfel de prezumție a fidelității în slujire? La îndepărtarea de iubirea Tatălui și de bucuria fraternității. Atât pentru acest fiu închis în dreptatea sa, cât şi pentru fiul păcătos există un punct comun: este Tatăl, care îl reprezintă pe Dumnezeu. Acesta se bucură atât de mult pentru întoarcerea păcătosului, încât îi face o sărbătoare mare, semn al bucuriei cerului (Lc 15,7).

Iată chipul lui Tatălui revelat nouă de Fiul său: Dumnezeu plin de milostivire şi de iubire, însă nerecunoscut și nici acceptat ca atare, decât dacă ne asumăm atitudinea fiului mai mic din parabola noastră: el recunoaște că a păcătuit şi se întoarce la Dumnezeu Tatăl, punctul central şi de legătură între frați.

În sinteză putem spune că aceasta este învățătura parabolei, aceasta este învățătura lui Isus despre chipul lui Dumnezeu: numai intrând în noi înșine și lăsându-ne iluminați de revelația biblică, descoperind păcatul propriu, dar în același timp și milostivirea lui Dumnezeu, singura care ne face capabili de o reconciliere fraternă, de relații însănătoșite cu cei din jurul nostru.

*

Distribuie cu: