Loading...

Duminică, 27 august 2017, a XXI-a din Timpul de peste an

1130Matei 16,13-20
În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au spus: „Unii, «Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», alţii, «Ieremia sau unul dintre profeţi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Isus, luând cuvântul, i-a spus: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: dacă vei lega ceva pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega ceva pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”. Atunci le-a poruncit discipolilor să nu spună nimănui că el este Cristos.

 

Comentariu
Credința creștină nu este în primul rând aderarea cu mintea la o doctrină, ci primirea darului pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor în Isus Cristos, Fiul său. Din acest motiv, pentru un creștin, adică un ucenic al lui Isus, esențială este relația acestuia cu Învățătorul său și prin el cu semenii săi: „La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă” (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 1).

Nu există relație autentică fără ca aceasta să implice inima. Acest lucru este cu atât mai valabil în cazul relației noastre cu Dumnezeu. În Sfânta Scriptură inima nu este doar sediul sentimentelor, ci și al gândurilor, de aceea Dumnezeu cere să fie iubit „din toată inima” (cf. Deut 6,5). Iar atunci când poporul se îndepărtează de Dumnezeu, profeții îl cheamă să-și întoarcă inima de la Dumnezeii străini la Domnul Dumnezeul lui Israel (cf. Ios 24,23).

În evanghelia acestei duminici, Isus, după ce află cam ce crede și spune lumea despre el (obișnuitele bârfe, cancanuri, vorbe), le cere ucenicilor să-i dea un răspuns personal, cu inima, la întrebarea: „Voi cine spuneţi că sunt?” Prin această formă de adresare, fiecare ucenic în parte se simte chemat „să-și reverse inima în fața” (cf. Ps 62,9) Învățătorului său.

Încercând să explicăm înțelesul acestei întrebări am putea apela la următoarele reformulări: „Cine sunt eu pentru tine?”; „Ce însemn eu pentru tine?”; „Ce a produs în viața ta întâlnirea cu mine?”

Când două persoane nu se mai iubesc obișnuiesc să-și spună: „Nu te mai recunosc”; „Nu mai însemni nimic pentru mine”; „Mai bine mă lipsesc”, etc.

Când Petru răspunde în numele tuturor ucenicilor: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!”, Isus îi spune: „Petru, Tatăl meu care este în ceruri ți-a atins inima, și tu ai văzut”. Acesta este un dar de sus, pe care-l primesc doar cei cu „inima curată”: „Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8).

În „inima curată”, Dumnezeu se revarsă pe sine. Am putea spune că, tocmai în acest sens ne provoacă Dumnezeu și pe noi, așa cum îi provoca pe evrei prin profetul Malahia: „Puneţi-mă la încercare prin aceasta – spune Domnul Sabaot – dacă nu voi deschide pentru voi stăvilarele cerului şi nu voi revărsa pentru voi binecuvântare din belşug” (Mah 3,10).

Așa cum i s-a adresat Isus când l-a întâlnit pe Petru, tot la fel i se adresează și acum: „Simon, fiul lui Ioan”. Expresia „fiul lui..” nu desemnează doar un descendent biologic, ci pe cineva care se aseamănă cu tatăl său în modul de gândire și în comportament. Simon, gândea asemenea tatălui său, adică avea o concepție tradițională despre Dumnezeu, așteptând un Mesia puternic și triumfător. Totuși, printr-un dar de sus, nu prin puterea „cărnii și a sângelui său”, Petru îl vede pe Isus în adevărata sa identitate de „Fiu al lui Dumnezeu”.

Isus iubește la Petru tocmai bunăvoința sa de a primi darul lui Dumnezeu și, în ciuda lipsurilor și trădării sale, va continua să creadă până la capăt în această dispoziție a inimii ucenicului său, pe care își va zidi Biserica: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”.

Exemplul lui Petru, ne învață că atunci când Dumnezeu cheamă, el nu privește la lipsurile noastre, ci la bunăvoința noastră, care este o dispoziție esențială pentru a deveni și noi „pietre vii, zidiți într-o casă spirituală”, de Isus, „piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu” (1Pt 2,4-5).

 

Din Izvoarele franciscane 1050
Acesta este locul [Porțiuncula] în care sfântul Francisc, călăuzit de descoperirea divină, a dat început Ordinului Fraților Minori. Tocmai din dispoziția Providenței divine, care-l dirija în toate, slujitorul lui Dumnezeu restaurase material trei biserici, înainte de a fonda Ordinul și a se deda predicării Evangheliei. În acest chip, el, nu numai că realizase un armonios progres, ridicându-se de la realitățile sensibile la cele inteligibile, de la cele mai mici la cele mai  mari – dar printr-o operă palpabilă, a și arătat și a prefigurat în mod simbolic misiunea sa viitoare. De fapt, așa cum, sub conducerea acestui om sfânt, au fost reparate cele trei edificii, avea să fie renovată Biserica în trei feluri: sub forma da viață, după Regula și după doctrina lui Cristos, propusă de el – și avea să sărbătorească triumfurile sale o întreită armată de aleși. Și acum noi constatăm că așa s-a întâmplat.

Distribuie cu: