Loading...

Duminică, 20 august 2017, a XX-a din Timpul de peste an

1128Matei 15,21-28
În acel timp, ieşind de acolo, Isus s-a retras în părţile Tirului şi Sidonului şi, iată, o femeie canaaneană a ieşit din ţinuturile acelea şi a strigat: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!” Dar el nu i-a răspuns niciun cuvânt. Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!” El, răspunzând, a zis: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: „Doamne, ajută-mă!” El a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Dar ea i-a spus: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” Atunci Isus, răspunzând, i-a spus: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!” Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.

 

Comentariu
Isus, după ce îi zorește pe ucenici să traverseze marea spre ținuturile locuite de păgâni, se retrage el însuși în părțile Tirului și Sidonului. Și dacă, nevoiți să traverseze marea învolburată ucenicii manifestă o slabă încredere în Isus, în schimb, în teritoriile păgâne, Mântuitorul întâlnește persoane a căror credință este o adevărată lecție, chiar și pentru ucenicii săi: „O, femeie, mare este credinţa ta!”

Mesajul mântuitor al lui Isus se adresează tuturor oamenilor, din toate timpurile. Nu poate fi împiedicat de nimic în răspândirea și primirea sa. Astfel, credința este înainte de toate încrederea că propunerea de viață și fericire a lui Isus poate fi primită de oricine, și-i poate împlini pe toți oamenii. Tocmai, această încredere totală este apreciată de Isus, indiferent de cine i-o acordă. De altfel, cum învață apostolul Iacob: „Credinţa în Domnul nostru Isus Cristos, Domnul gloriei, nu admite părtinirile” (Iac 2,1). La fel spune și apostolul Paul cu referire la Botez: „Noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi într-un singur Duh” (1Cor 12,13).

Totuși, parcă Isus are o atitudine „părtinitoare” față de această sărmană femeie, care-i cere ajutorul. Scena este construită intenționat de evanghelistul Matei, pentru ca lauda pe care i-o va aduce Isus femeii, pentru credința ei, să poată „lovi” conștiințele acelora care se cred credincioși doar pentru că aparțin poporului ales, dar nu au încredere și nu-l acceptă pe Isus ca pe trimisul Tatălui.

Contrastul este evident între cei care nu-i acordă încredere lui Isus, și această femeie, care deși este tratată cu „părtinire”, are puterea să spere „împotriva oricărei speranțe”, că fiica ei va putea fi eliberată de Isus. Ori, nu este tocmai aceasta credința pe care o laudă Sfânta Scriptură, dar care, paradoxal, este trăită și mărturisită de păgâni și nu de membrii poporului ales?!

Când autorul Scrisorii către evrei definește credința „garanţia realităţilor sperate, dovada realităților care nu se văd” (Evr 11,1), spune exact ceea ce trăiește și mărturisește femeia canaaneană. Astfel, credința ne scoate din condiția reductivă a apartenenței la o rasă sau la un popor și ne introduce în rândul acelora care au devenit „copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (In 1, 12).

În această nouă condiție de viață „credința care lucrează prin iubire” (Gal 5,6) este măsura și esența vieții creștine și totodată „criteriu de înţelegere şi de acţiune care schimbă toată viaţa omului” (Porta fidei, 6).

Isus are nevoie de credința noastră pentru a ne vindeca în primul rând de gândirea și acțiunea părtinitoare și disprețuitoare în raport cu semenii noștri, indiferent cine ar fi aceștia.

Totodată, credința întreține speranța în biruința finală a lui Dumnezeu asupra răului, oricât de „întunecată” s-ar prezenta la un moment dat această perspectivă și tăcute cuvintele lui Isus: „Să fie cum vrei tu!”

 

Din Izvoarele franciscane 1193
„Într-o altă împrejurare, o nobilă și pioasă femeie s-a dus la Sfânt, pentru a-i expune propria sa durere și a cere remediul: avea un bărbat foarte rău care o făcea să sufere, împiedicând-o să-l slujească pe Cristos. De aceea cerea Sfântului să se roage pentru el, pentru ca Dumnezeu în bunătatea sa să binevoiască a-i înmuia inima.

Sfântul, după ce a ascultat-o, i-a spus: «Mergi în pace, și fii sigură că peste puțin timp vei avea de la bărbatul tău mângâierea pe care o dorești». Și adăugă: «Îi vei spune din partea lui Dumnezeu și a mea că acum este timpul milostivirii; apoi cel al dreptății». Primind binecuvântarea, femeia s-a întors, l-a găsit pe soț și i-a relatat acele cuvinte.

Asupra lui a coborât Duhul Sfânt, care, transformându-l într-un om nou, l-a făcut să răspundă cu toată blândețea: «Doamnă, să ne punem să-l slujim pe Domnul și să ne salvăm sufletul nostru»”.

Distribuie cu: