Loading...

Duminică, 3 septembrie 2017, a XXII-a din Timpul de peste an

1131Matei 16,21-27
În acel timp, Isus a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe, spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”. Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Atunci Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut”.

 

Comentariu
Petru moştenise credinţa de la părinţii săi, de la poporul şi oamenii în mijlocul cărora s-a format. Ca oricare evreu avea o reverenţă deosebită faţă de Dumnezeu şi totodată căuta să îl asculte şi să împlinească Legea (poruncile). Era sigur de credinţa sa. Avea certitudini şi poate mai puţine dubii, deşi probabil că nu-i lipsea o anumită dorinţă de a trăi mai intens, de a experimenta ceva mai mult, de a învăţa mai mult, de a cunoaşte mai mult (C.M. Martini).

În virtutea acestei formări religioase, Petru își formase o imagine despre Dumnezeu incompatibilă cu destinul unui Mesia prezentat de Isus în evanghelia de astăzi, care avea „să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie”.

Tocmai de aceea, ucenicul se simte îndreptățit „să-l certe” pe Isus care vorbește despre un plan pe care Dumnezeul său nu l-ar putea permite: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”.

Câtă convingere și siguranță! Și totuși… Isus își permite să-și „scandalizeze” ucenicul, care, nu cu mult timp înainte îl recunoscuse ca „Fiul lui Dumnezeu”. Mai mult, îl îndepărtează numindu-l „satană”: „Mergi în urma mea, Satană!

Isus îi răspunde lui Petru așa cum i-a răspuns odinioară Celui Rău în pustiu (cf. Mt 4,10). Într-adevăr, Petru, la fel ca Satana, l-a ispitit pe Isus să urmărească dobândirea unei glorii fără cruce.

Știm că Isus a luptat dur cu Cel Rău în pustiu pentru a nu cădea pradă acestei ispite. Cuvintele „tu ești o piatră de poticnire pentru mine” ne arată forța și proporțiile încercării la care a fost supus Mântuitorul. Isus a fost efectiv în pericol, căci „a fost ispitit ca și noi” (Evr 4,15). De altfel, în Biblie, expresia „piatră de poticnire” trimite la pericolul de a părăsi căile lui Dumnezeu.

Prin această atitudine decisă, Isus ne învață că nu putem „negocia” orice; că nu putem să luăm în calcul orice propunere, dacă vrem să rămânem fideli căilor Domnului. Multe propuneri și intenții aparent bune, se dovedesc în final potrivnice rămânerii „în Cristos”.

Isus continuă să-și formeze ucenicii spunându-le: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Astfel, aceștia încep să înțeleagă că în spatele acelei dure mustrări adresate lui Petru, se ascunde o nouă chemare, exigența unei ulterioare convertiri: „Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla”. „Luarea crucii”, tocmai asta înseamnă: renunțarea la sine și dăruirea vieții, împreună cu Cristos, pentru ceilalți.

Când vine vorba de cruce, trebuie să recunoaştem şi să acceptăm că nu ştim mai nimic, tocmai pentru că ea nu face niciodată parte din planurile noastre. În schimb, aici crucea face parte din planul lui Dumnezeu, un plan de mântuire pe care Cel Rău – căruia Petru îi devine aliat – nu-l acceptă și va folosi toate mijloacele pentru a nu-l vedea împlinit.  

Totuși, după ce „toate aveau să se împlinească”, Petru a înțeles – și împreună cu el suntem chemați și noi să înțelegem – că în spatele vălului acelui chip care „nu avea formă şi nici frumuseţe ca să o privim, nici înfăţişare ca să o dorim. Dispreţuit şi refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinţei, de care îţi ascunzi faţa” (Is 53,2-3) a strălucit „frumusețea care a salvat lumea” (Dostoievski), „pe care nici unul dintre stăpânitorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei” (1Cor 2,8).

 

Din Izvoarele franciscane 1222
După ce s-a rugat cu multă evlavie, Francisc, a luat de pe altar cartea sfântă a Evangheliilor și a pus să fie deschisă de piosul și sfântul său tovarăș, în numele Sfintei Treimi.

Deschizând cartea de trei ori, totdeauna a dat peste Patima Domnului. Atunci omul plin de Dumnezeu a înțeles că, așa cum îl imitase pe Cristos în faptele vieții sale, tot astfel trebuie să fie conform cu el în suferințele și durerile patimii, înainte de a trece din această lume.

Și cu toate că de acum acel trup al său, care în trecut a suportat atâta austeritate, și a purtat fără întrerupere Crucea Domnului, nu mai avea putere, el nu a simțit nici o teamă, ci s-a simțit mai puternic însuflețit să înfrunte martiriul.

Distribuie cu: