Matei 28,16-20
În lume există mai multe religii monoteiste ai căror membri cred într-un singur Dumnezeu, dintre acestea amintesc trei, în ordinea în care au apărut: iudaismul, creștinismul și islamismul care au în comun credința revelată lui Abraham: „Domnul i-a spus lui Abram: «Ieși din țara ta și din neamul tău și din casa tatălui tău spre țara pe care ți-o voi arăta! Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta și voi face mare numele tău; și vei fi o binecuvântare»” (Gen 12,1-3). Abraham a trebuit să iasă din casa tatălui său, din familia lui Terah care era politeistă, și să meargă pe un drum necunoscut, ascultând de vocea singurului Dumnezeu care i s-a revelat.

În revelația biblică, Dumnezeu s-a revelat poporului ales în calitate de Tată, Fiul s-a revelat ca Răscumpărător, iar Duhul Sfânt s-a revelat ca Sfințitor sau Mângâietor. Despre aceste trei Persoane divine există texte clare atât în Vechiul Testament, cât mai ales în Noul Testament. Sinteza acestei revelații este relatată în pasajul evanghelic propus astăzi spre meditare, din Mt 28,16-20:

Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în fața lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergând, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit! Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!

Comentariu
Cei unsprezece discipoli rămași după învierea lui Isus sunt constituiți apostoli și, în această calitate, sunt trimiși pentru a continua proclamarea Evangheliei, începută de Isus. În acest scop ei trebuie să meargă în Galileea (Mt 28,16), acolo unde a crescut Isus (Mt 2,22-23). Discipolii își aduc aminte de învățătura lui Isus, de aceea, când îl întâlnesc înviat, i se prosternă, pentru a spune că Isus este Dumnezeu și atitudinea corectă în fața lui Dumnezeu este prosternarea și adorarea. Cu toate acestea, textul nostru spune că, împreună cu prosternarea, unii dintre ei aveau dubii (Mt 28,17), relatare prin care ne ferește de scandalul dubiului în care pot cădea toți cei care cred și îi aduc cult lui Dumnezeu prin prosternare și adorare. Isus Domnul a primit toată puterea în cer și pe pământ, întrucât este și Fiul Omului. Aceasta este puterea la care face referință Mt 28,18, folosind termenul exousia, compus din ek = „din” + ousia = „substanță”, „esență”. Mai întâlnim acest termen în Tob 4,13; Lc 15,12-13, texte în care ousia înseamnă „avere”, „bunuri”, „moștenire”. Puterea sau autoritatea respectivă (Mt 28,18) are de a face cu ființa, substanța, esența. De fapt, din punct de vedere gramatical, ousia derivă de la verbul eimi = „sunt” (fiind un participiu feminin ōn, ousa, on). Este vorba despre ceea ce se mai cunoaște cu termenul homousios, adoptat la Conciliul ecumenic de la Niceea, din 325, pentru a defini identitatea de dumnezeire sau consubstanțialitatea dintre Cuvântul întrupat (Isus Cristos), Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt. În alte cuvinte, este vorba despre cele trei hupostasis sau Persoane ale Preasfintei Treimi, așa cum lasă de înțeles textul nostru din Mt 28,19-20: „Așadar, mergând, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit! Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”. Cu această exousia, adică autoritate a consubstanțialității cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în baza identității de o ființă cu Tatăl, Isus îi trimite pe discipoli la toate națiunile de pe pământ, cu tripla misiune de a face ucenici, a boteza în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, a-i învăța să observe toate câte a poruncit.

Pentru a proclama această credință, în primul rând Isus le cere discipolilor să meargă, deoarece credința creștină se propagă prin mersul în întâmpinarea tuturor națiunilor, după modelul lui Abraham și mai apoi al poporului ales. Termenul folosit pentru națiuni este ethnē, pluralul lui ethnos. În timp ce poporul ales este laos, cei la care sunt trimiși discipolii sunt ethnē. Nu se face referință la poporul ales, deoarece el are misiunea de a merge la neamuri, spre a transmite credința lui Abraham, astfel încât să devină tatăl unei mulțimi de popoare, după promisiunea lui Dumnezeu către Abraham (Gen 22,18; 26,4; Gal 3,8). După modelul lui Abraham, cei unsprezece primesc misiunea de a face ucenici din toate neamurile. Termenul care îi desemnează pe ucenici este mathētai și se află la originea acțiunii de a face ucenici: mathēteusate. Ucenicii ai cui? În nici un caz ai celor unsprezece, ci ai lui Isus. Cei care vor adera la credință se vor numi ucenici ai lui Isus și vor putea deveni astfel prin botezul primit în NUMELE TATĂLUI ȘI AL FIULUI ȘI AL DUHULUI SFÂNT (Mt 28,19), deci în NUMELE PREASFINTEI TREIMI. Credința creștină este o credință trinitară, o credință monoteistă trinitară. Cine nu proclamă credința în CELE TREI PERSOANE DIVINE nu poate fi numit creștin.

Abia după ce au devenit ucenici și au fost botezați, cei ce cred sunt învățați să observe toate câte le-a poruncit Isus (Mt 28,19) în sfintele Evanghelii. Ucenicii nu sunt lăsați singuri în misiunea lor, ci sunt însoțiți de către Isus, așa cum le promite în Mt 28,20: „eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!”. Aici întâlnim faimoasa expresie egō eimi = „Eu sunt” care face referință la promisiunea de asistență divină, ce se găsește în multe texte biblice. Așa cum „Dumnezeu i-a zis lui Moise: «EU SUNT CEL CARE SUNT». Și a adăugat: «Așa să le spui fiilor lui Israel: «EU SUNT m-a trimis la voi»” (Ex 3,14), tot la fel acum, înainte de a se înălța la Tatăl, Isus le promite discipolilor: „Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20). Cel care se numește pe sine „EU SUNT” – Egō eimi ne trimite cu exousia, cu toată puterea primită în cer și pe pământ, din partea Tatălui, la toate neamurile. Este vorba despre consubstanțialitatea divină, acel „de o ființă cu Tatăl”, articol al credinței noastre, definită la Conciliul de la Niceea, din 325, de unde și proclamarea credinței trinitare, definită la Conciliul de la Calcedon din 451.

Dar ce înseamnă practic această credință trinitară? Ea are consecințe practice ce se răsfrâng în comuniunea de iubire, după modelul Persoanelor Preasfintei Treimi, a cărei sinteză o întâlnim în In 15,9: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea!”. Învăluiți de această iubire, Isus îi trimite în lume, după cum afirmă în In 20,21-22: „«Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi». Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt!»”. Ucenicii au tot ce le trebuie pentru a merge în misiunea încredințată lor de Isus: au iubirea Tatălui, sunt asistați de Fiul și sunt conduși de Duhul Sfânt.

*

Distribuie cu: