Luca 11,1-13
Isus se afla într-un loc oarecare și se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm așa cum Ioan i-a învățat pe discipolii lui!”. Atunci le-a zis: „Când vă rugați, spuneți: «Tată, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele și iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greșește; şi nu ne duce în ispită!»”. Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!», dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; ușa este deja închisă și copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistența lui se va scula și-i va da ceea ce are nevoie. De aceea și eu vă spun: Cereți şi vi se va da; căutați şi veți găsi; bateți și vi se va deschide! Căci oricine cere primește; cine caută găsește; iar celui care bate i se deschide. Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peste, îi va da în loc de peste un șarpe sau, dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? Așadar, dacă voi, cei care sunteți aici, răi cum sunteți, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”.

Comentariu
Isus este exemplu de rugăciune. Discipolii, văzându-l adesea că se roagă, i-au cerut: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Lc 11,1). Rugăciunea continuă este exprimată de verbul la participiu prezent: proseuchomenon = „rugându-se”, „se ruga”, atitudine ce descrie un stil de viață, un mod de a fi.

Isus se roagă, iar exemplul său este atrăgător, căci în comuniunea cu Dumnezeu devine strălucitor, răspândește în jur lumină. Este de așteptat ca discipolii, văzându-l cum se roagă, să îi ceară: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, așa cum Ioan i-a învățat pe discipolii lui!” (Lc 11,1).

Dar cum i-a învățat Ioan pe discipolii săi să se roage? Probabil i-a învățat rugăciunile tipice ale VT, adică Psalmii, rugăciunea Sh^ema Israel pe care o recitau de trei ori pe zi (Dt 6,4-6).

Deci, când vă rugați, să spuneți „Tată” (Lc 11,1). Ce frumos și ce benefic să putem spune „Tată”! Toți avem un tată, prin care am primit viață. Însă nu e suficient să fi primit viață, ci e nevoie de o relație sănătoasă cu propriul tată, prin care învățăm să fim oameni integri, cu coloană vertebrală, capabili să luăm decizii bune pentru viață. O societate fără tată este o societate bolnavă, dezorientată, relativistă, incapabilă să ia decizii constructive. Rugăciunea pe care ne-o învață Isus are în vedere tocmai această relație sănătoasă cu Dumnezeu Tatăl, de la care vine orice binecuvântare în cer și pe pământ, după cum ne învață Paul: „Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos” (Ef 1,3-4).

În rugăciunea „Tată” sau „Tatăl nostru”, Isus ne învață să cerem două beneficii care se ramifică în mai multe elemente, având o ordine precisă: pe primul loc se află legătură cu Dumnezeu Tatăl; pe locul secund se află nevoile noastre cotidiane. Ordinea este importantă, căci „cine îl pune pe Dumnezeu pe primul loc, toate celelalte vor fi la locul lor!”, după cum spune un proverb popular.

1) Prima parte a rugăciunii ne învață că, pentru a-l pune pe Dumnezeu Tatăl pe primul loc, e nevoie să îi cerem lui însuși acest beneficiu care constă în următoarele elemente: „sfințească-se numele tău, vie împărăția ta!” (Lc 11,2). Sfințirea Numelui lui Dumnezeu, prin sfințirea noastră în lume, așa cum exprimă Ps 22,28-29: „Își vor aduce aminte și se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului, se vor prosterna înaintea lui toate familiile neamurilor. Căci a Domnului este domnia și el va stăpâni neamurile”.

2) A doua parte a rugăciunii conține se referă la primirea pâinii zilnice, la iertarea păcatelor, la ferirea de căderea în ispită (Lc 11,3-4). În primul rând este vorba despre pâine. Despre această pâine, Cartea Proverbelor spune: „Îndepărtează de la mine deșertăciunea și cuvântul mincinos, nu-mi da sărăcie sau bogăție, dă-mi bucata de pâine hotărâtă pentru mine!” (Prov 30,8). Împreună cu pâinea, cerem și iertarea păcatelor noastre, motivând astfel: „căci și noi iertăm oricui ne greșește” (Lc 11,4). Iertarea este asemenea pâinii de care avem nevoie zilnic, însă este în strânsă legătură cu iertarea pe care noi o acordăm celor care ne greșesc.

Întrucât îi adresăm această rugăciune lui Dumnezeu, ne întrebăm: oare Dumnezeu duce în ispită? Cartea lui Ben Sirah spune: „Fiule, dacă te apropii să-i slujești Domnului, pregătește-ți sufletul pentru încercare!” (Sir 2,1). Încercarea este văzută ca necesară pentru a-l maturiza pe cel care se simte chemat să-i slujească Domnului. Dacă Dumnezeu permite încercarea, o face pentru a ne purifica de înclinațiile spre rău, dar, în același timp, ne dă și puterea Duhului ca să luptăm pentru bine.

Prin urmare, ce rol are rugăciunea? Rugăciunea nu ferește de încercare, însă dă puterea pentru a nu rămânea în ea, chiar și atunci când cineva a căzut. Pentru ca rugăciunea să aibă gust și să ne dea forța necesară spre a nu cădea în ispită, Isus indică modalitatea de a ne ruga: cu insistență și cu încrederea că vom fi ascultați. O astfel de rugăciune perseverentă ne transformă în prieteni ai lui Isus și prieteni între noi înșine, așa cum explică Isus în parabola omului care merge la prietenul său, în miez de noapte, pentru a-i cere ajutorul. Din această parabolă deducem că Isus vrea să insistăm în rugăciune, ca într-o luptă, căci rugăciunea poate fi considerată o luptă cu noi înșine și cu ambianța în care trăim, astfel încât să fim biruitori, în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, asemenea lui Isus.

*

Distribuie cu: